Lucrurile vechi, cu patina „dedemultului”, care însă mai păstrează aroma și atingerea secolelor trecute, au un farmec aparte, mai ales pentru oamenii cu cinci minute mai sensibili decât semenii lor. De aceea, povestea unor specialiști ca Velinca Petcu, angajată de aproape patru decenii la Muzeul Banatului, fiind de treizeci de ani restaurator-legător de carte veche, este cu atât mai fascinantă. În plus, meseria Velincăi, transmisă peste veacuri, este cu atât mai prețioasă cu cât nu a fost pur și simplu practicată de bărbați, ci doar de unii dintre ei.
Începuturile meseriei de legător de carte sunt la fel de vechi precum cartea însăşi. Ea trebuie să fi existat chiar de la apariţia primelor codexuri, în care erau legate pergamentele şi a devenit un meşteşug propriu-zis în Evul Mediu, când au apărut incunabulele şi apoi tipăriturile. Probabil această latură mistică a contribuit la decizia Velincăi Petcu de a urma un un curs de trei ani la Bucureşti – teorie şi practică, în specialiatea restaurator-legător de carte veche. „La Biblioteca Centrală de Stat exista atunci un centru special de perfecţionare în cadrul programului «Bazele resetaurării ştiinţifice», derulat de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. După cursul de trei ani, în urma căruia am obţinut diploma de restaurator, au urmat şi alte cursuri şi stagii de specializare, iar în 2007 am obţinut de la Ministerul Culturii şi Cultelor atestatul de expert în domeniul restaurării de legătorie carte”, rezumă Velina Petcu îndelungata ei carieră de restaurator.
Meşteşugul legăturii cărţilor vechi este cu totul diferit, atât în privinţa materialelor folosite cât şi a tehnicii, de legătoria de carte practicată în tipografiile moderne, unde munca este făcută mai ales cu ajutorul maşinilor şi nu presupune o pregătire specială. „Legătura cărţilor de patrimoniu este o meserie de tradiţie, se face exclusiv manual, aşa cum a fost ea realizată cu sute de ani în urmă, în momentul apariţiei cărţii respective, cu materiale şi metode tradiţionale, pentru a o readuce cât mai aproape de aspectul ei iniţial”, începe Velinca Petcu să dezvăluie din tainele meseriei.
Cartea veche revine la viață
Restauratorul-legător primeşte cartea propriu-zisă recondiţionată, dar primul lucru pe care îl face este acela de a o verifica, filă cu filă – aşa-numita operaţiune de colaţionare – pentru a vedea dacă nu lipseşte vreuna şi dacă ele sunt puse în ordine.
Apoi, cartea este cusută în gherghef, pe binduri de cânepă în relief sau în crestătură (îngropate), respectând întotdeauna felul în care a fost făcută legătura originală. „Eu primesc cartea gata restaurată, însoţită şi de un dosar al ei cu datele din fişa de conservare a cărţii, pe care le studiez atent, şi abia apoi încep restaurarea”, precizează expertul în legături vechi. Urmează apoi baterea falţului cu ciocanul şi rotunjirea cotorului cărţii, apoi este cusut aşa-numitul „capital band”, la capetele îmbinării foilor, pentru protejarea coperţilor. Ultima piesă a legăturii de carte este scoarţa acesteia – din lemn sau mucava.
Dacă se păstrează scoarţa originală aceasta se restaurează, iar dacă aceasta este deteriorată se confecţionează una nouă, întotdeauna din acelaşi material cu cea iniţială, totul făcându-se manual, apoi scoarţa este îmbrăcată în piele. Velinca povestește despre etapele acestui proces cu o strălucire aparte în priviri. „Dacă se păstrează vechea piele, aceasta este restaurată, iar dacă mai există doar fragmente, acestea sunt restaurate şi combinate apoi cu piele nouă, de viţel, cât mai asemănătoare cu cea originală. Pielea este înlocuită în întregime doar dacă cea veche este complet degradată”. Cartea de patrimoniu, restaurată şi legată, vine apoi aşezată într-o casetă lucrată de asemenea manual de Velinca Petcu, din carton şi pânză sau piele, căptuşită cu hârtie de filtru pentru protecție. Căci materialele din care este ea alcătuită sunt din cele mai perisabile şi fragilitatea acestora creşte pe măsura trecerii timpului.
A restuarat „Cazania” lui Varlaam
Restaurarea legăturii de carte se face numai cu materiale tradiţionale, principiul de bază fiind acela că tot ce se lucrează e reversibil, se poate desface şi reface. Materialele de bază sunt cartonul, lemnul, piele de viţel – din ce în ce mai greu de procurat – aţă din in şi sfoară de cânepă, un clei din apă şi făină pe care Velinca Petcu îl prepară singură în atelierul de restaurare după o veche reţetă tradiţională.
Specialista în legătorie tradiţională spune că i-au trecut prin mână zeci, poate sute de cărţi pe care le-a restaurat, căci cele mai multe din cărţile de patrimoniu nu ridică atât probleme de restaurare carte propriu-zisă, cât probleme de legătură, aceasta degradându-se cel mai uşor. Restaurarea unei legături de carte poate să dureze şi o lună-două, în funcţie de complexitatea problemelor, dar, de obicei, se lucrează în paralel la mai multe cărţi, căci există mai multe faze intermediare, cum ar fi uscarea cotorului sau presarea, care necesită mai mult timp. Printre cele mai valoroase exemplare pe care le-a restaurat se numără un exemplar din „Tâlcul evangheliilor” tipărit de diaconul Coresi în 1564 şi un altul din „Cazania” mitropolitului Varlaam din 1643, ambele aparţinând Episcopiei ortodoxe a Aradului. Cele mai multe exemplare însă aparţin fondului de carte de patrimoniu al Muzeului Banatului – majoritatea cărţi religioase din secolele XVIII-XIX.
Toată munca se face cu unelte din cele mai simple: bisturie, gherghef, prese, ace de cusut, foarfeci, dar, în primul şi în primul rând, cu două mâini dibace, multă răbdare, simţ estetic şi nu în ultimul rând, cu experienţa unor ani îndelungaţi de muncă migăloasă.
