Unul din motivele pentru care industria muzicală românească funcţionează în sincope este acela că aceasta duce lipsă de specialişti. Fie ei manageri de trupă, promotori, organizatori de turnee sau festivaluri, iar lista ar putea continua cu alte denumiri trendy. Ei constituie liantul dintre public şi muzicieni, iar lipsa lor face ca multe evenimente să fie sortite eşecului din varii cauze. Habar n-am de câte ori am fost întrebat în ultima vreme dacă nu ştiu să recomand pe cineva de încredere care să se ocupe de impresariat. Să promoveze o trupă, să-şi folosească conexiunile pentru a ajunge la diverse festivaluri, carevasăzică să muncească. Iar răspunsul a fost invariabil acelaşi: e tare complicată chestiunea asta. Cei care sunt oarecum conectaţi în culisele acestui business ştiu desigur că de-a lungul timpului au existat nenumărate ţepe. Desigur, există şi oameni de bună credinţă, dar probabil că aceştia sunt oarecum puşi în umbră de rechini. Şi pentru că business-ul muzical românesc nu e deloc roz, şacalii cu conexiuni în domeniu preferă să se orienteze spre altfel de intermedieri.
Una din cele mai rentabile chestiuni în această felie este organizarea unor evenimente pe bani publici. E drept, au trecut vremurile alea de aur în care fiecare comună mai răsărită chema diverse trupe pentru zilele comunei, pe bani frumoşi.
Când orice individ cu oareşce cunoştinţe se dădea drept impresar. În ciuda crizei, mai există mişcare pe acest tărâm, iar din aceste „intermedieri“ se pot câştiga bani frumoşi. Par example, Ştefan Bănică Jr. a cântat la un moment dat în Piaţa Unirii contra sumei de 13.000 de euro. Asta cu toate că cineva putea să-l aducă pe doar şapte mii. O altă trupă românească care are onorariul de 5.000 de euro a fost chemată să cânte tot în orăşelul nostru pe 15.000 de euro. Suma n-a fost achitată, până la urmă băieţii cântând pe onorariul lor obişnuit, spre nemulţumirea intermediarilor care sperau să dea încă o ţeapă. Lista cheltuielilor publice pe acest tărâm este cât se poate de lungă, iar bănuţii aferenţi au intrat demultişor în anumite conturi.
Probabil că şi-n alte domenii, mult mai bănoase, există oameni de genul acesta, care-şi pun 300 la sută câştiguri atunci când se fac afceri cu „statul“. Ş-atunci de ce să te miri că cei care tratează problema ca pe un business adevărat, care intermediează asemenea tranzacţii cu un procent între 10 şi 20 la sută, care plătesc taxe şi negociează cu cărţile pe faţă, sunt daţi la o parte? Nesimţirea e mare şi până când toate festivalurile şi concertele care implică bani publici nu se vor desfăşura transparent, şacalii se vor simţi în pielea lor. Pe banii noştri, dar ăsta e un amănunt complet lipsit de importanţă, la urma urmei.
Cel mai grav e atunci când unii oameni, gen organele de control care trebuie să-și facă treaba, se mulțumesc doar să asiste. Tu îi trimiți la sigur și ei nu vor să meargă să-i amendeze pe cei care trebuie. Dar noi trebuie să ne plătim dările și taxele, să înghitem, iar alții nu! Oare de ce mai este posibil așa ceva în țara asta?