TIMIŞOARA UITATĂ Mahomedani, creştini şi evrei în „mica Vienă”

TIMIŞOARA UITATĂ Mahomedani, creştini şi evrei în „mica Vienă”

5
DISTRIBUIȚI

timisoara otomana 1700 - radu oltean (1)

În timpul stăpânirii otomane, în afara zidurilor cetăţii, mai existau două cartiere, Palanca Mică şi Palanca Mare, şi zece mahalale, care aveau însă mai mulţi locuitori decât cetatea propriu-zisă. După descrierile din epocă, Timişoara medievală din vremea turcilor înfăţişa o lume de-a dreptul fascinantă. Otomanii, care îşi ziceau dreptcredincioşi, şi creştinii numiţi de turci „ghiauri”, formau două lumi distincte. Existau în cetate 400 de dughene, bazarul era împodobit şi toate străzile erau pardosite cu scânduri. Cetatea era străbătută prin două locuri de râul Timiş (încă nu apăruse numele de Bega) şi populaţia lua apă din albia râului pentru a-şi potoli setea, deşi, după cum povestesc cronicarii vremii, toate murdăriile se aruncau în râu şi pluteau deasupra apei. În cetate se aflau cafenele şi hambare pentru grâu, turnurile şi magaziile erau pline de comori, de felurite echipamente şi provizii. Mahalalele aveau 1.500 de case şi fiecare avea câte două porţi, una pentru căruţe şi călăreţi iar cealaltă pentru cei care umblau pe jos. Deşi locurile erau mocirloase, în oraş nu erau ţânţari şi nu s-au pomenit nici cazuri de epilepsie. Locuitorii sunt descrişi ca oameni veseli, cumpătaţi şi milostivi iar dintre aceştia se remarcau negustorii şi oamenii învăţaţi. Oraşul mai era vestit pentru turtele cu unt, plăcintele cu miere, ciorba negră, varza şi dovlecii umpluţi, vişinată şi mied. În bazar puteai cumpăra cai arăbeşti sau europeni, asini, cămile, vite sau oi. Tot aici îşi făceau veacul zarafii evrei, armeni ori aromâni, la fel ca în lumea orientală, strigând şi târguindu-se. Pe o stradă întortocheată care ducea spre Poarta Cocoşului se afla un caravanserai cu un cat şi cu multe grajduri, unul dintre cele mai celebre locuri din oraş, despre care s-au scris multe poveşti şi care a dăinuit până la cucerirea austriacă. Era un loc privilegiat, căci ospeţia era sfântă la musulmani şi aceste hanuri erau protejate de sultani, viziri şi paşale. Aici stăteau şi mulţi creştini veniţi cu treburi prin oraş, negustori, soli, pretendenţi la tronul Transilvaniei sau fugari. Timp de 164 de ani, din vârful minaretelor timişorene s-a auzit, de cinci ori pe zi, chemarea muezinilor şi rugăciunile către Allah. Atunci orice îndeletnicire înceta, musulmanii îşi luau covoraşele de rugăciune, le întindeau pe jos, se descălţau şi se spălau pe picioare, după care înălţau cuvenitele rugăciuni. Turcii locuiau în oraşul fortificat, în timp ce creştinii – ortodocşi şi catolici – stăteau în suburbii. Mai erau ţiganii – fierari, muzicanţi sau geambaşi – care, la Paştele ortodox sau în zi de târg aveau obiceiul să-i oprească pe trecători şi să le ceară bani iar atunci când erau refuzaţi îi aruncau pe aceştia în cea mai apropiată groapă cu apă sau în noroi, stârnind râsul trecătorilor.

Habsburgii au adus în cetate locuitori catolici din lumea germanică dar şi francezi, italieni sau spanioli, cu obiceiurile, tradiţiile şi îndeletnicirile lor. Cei mai mulţi locuitori erau români şi sârbi, cărora li se adăuga un număr mic de maghiari, aromâni, evrei, armeni, croaţi, slovaci sau ţigani. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, Timişoara avea aproape 9.000 de locuitori, populaţia catolică fiind deja majoritară. Evreii, aşchenazi sau sefarzi, reprezentau încă o comunitate separată, tolerată.

Turcii au lăsat în urmă un oraş plin de mlaştini şi mocirle, în a căror apă stătută şi putredă sălăşuiau mii de insecte şi amfibii, astfel încât aşezarea era complet nesănătoasă atât pentru oameni cât şi pentru animale.


Contele de Mercy s-a îngrijit de aducerea apei potabile în cetate printr-un apeduct; în 1732 a fost pusă în funcţiune maşina hidraulică din Fabric şi apa era adusă în cetate prin conducte iar în 1774 aceasta a fost înlocuită cu o pompă care ridica apa din puţuri de adâncime într-un turn de apă, de unde era distribuită în interiorul aşezării. Starea sanitară a oraşului s-a îmbunătăţit simţitor dar n-a putut înlătura pe de-a întregul molimele care secerau încă multe vieţi. Johann Preyer, primar al Timişoarei în secolul următor, scria despre felul în cale locuitorii cetăţii, foarte evlavioşi în acele vremuri, încercau să se ferească de bolile produse de mlaştini şi noroaie, menţionând o întâmplare petrecută în 1727, când, la o procesiune condusă de superiorul iezuiţilor, „se biciuiau zece penitenţi care şi-au adus cu sine hainele de penitenţă, cruci şi bice cu bile sub formă de cruce. Alţi opt penitenţi purtau cruci. Pentru aceia, băieţii duceau pe drum oale cu apă caldă, în care bicele erau curăţate de sângele lipicios şi închegat”. El vorbeşte, de asemenea, de ravagiile făcute de friguri în 1732, care au făcut atâtea victime „încât iezuiţii nu mai dovedeau în a acorda ultima împărtăşanie şi a oficia înmormântările… se întâmpla ca într-o zi să fie 10-12 decese…”.

Nenorociri groaznice au fost provocate de epidemia de ciumă din februarie 1738, care a pricinuit o spaimă cumplită şi, cu toate sforţările autorităţilor, a făcut ravagii teribile. Ea a fost adusă de un batalion al unui regiment de infanterie venit din Transilvania şi cu toate măsurile luate a pătruns şi în Timişoara. Curând, molima s-a răspândit şi printre civili şi s-a constituit o comisie sanitară care s-a ocupat mai ales de izolarea bolnavilor. S-au amenajat spitale în 13 case turceşti şi într-o casă mai ferită, precum şi în fosta reşedinţă otomană unde se afla fântâna paşei şi o casă de vânătoare. S-a ordonat ca trupurile celor răpuşi de ciumă să fie arse, fiindcă din cauza solului mlăştinos nu puteau fi înmormântate destul de adânc. În mijlocul verii funcţionarii administraţiei habsburgice au început să părăsească oraşul iar în luna septembrie, iezuiţii, care pierduseră trei preoţi, s-au văzut siliţi să predea sarcinile ecleziastice ale oraşului franciscanilor din provincia Bosnia, căci şi superiorul lor s-a îmbolnăvit de ciumă. Un regres al epidemiei s-a înregistrat la începutul anului următor dar oraşul şi împrejurimile ofereau o imagine cât se poate de tristă, mai ales bătrânii şi copiii care-şi pierduseră familia şi rătăceau neajutoraţi prin cetate. Molima a ucis 497 de oameni şi doar 63 de locuitori atinşi de ciumă au supravieţuit.  La mai bine de o lună după înmormântarea ultimului răpus de ciumă, s-au organizat procesiuni la statuia Sfântului Nepomuk, protectorul Banatului, care se afla în Piaţa de Paradă, în semn de recunoştinţă a celor care au supravieţuit cumplitei molime faţă de milostenia cerului, au făcut legământ ca astfel de procesiuni să aibă loc în fiecare an şi „atât timp cât Dumnezeu atotputernicul va face posibilă locuirea în acest oraş Timişoara, în birturi duminicile să nu fie permisă nici muzică nici muzicanţi…”. Populaţia catolică a clădit atunci Capela Rozalia, unde se făcea în fiecare an o procesiune în amintirea flagelului. Tot de atunci datează monumentul aflat în Piaţa Unirii, ridicat de Deschan de Hansen, personalitate de vază a oraşului. El îşi pierduse soţia şi copilul în timpul epidemiei de ciumă şi jurase că, dacă va scăpa cu viaţă, va înălţa această statuie. Epidemii de ciumă au mai fost semnalate în Timişoara şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar numărul victmelor a fost mult mai mic. Treptat însă, cetatea Timişoarei va deveni un oraş îngrijit şi rânduit după canoanele celorlalte oraşe administrate de habsburgi, ceea ce-l va face să fie supranumit „mica Vienă”.

 

 

 

 

5 COMENTARII

  1. Ce bine ca avem in sfarist informatii reale despre propria noastra istorie. Recomand autorilor mai multe date factuale (de cand si pana cand a facut parte Timisoara din Imp. otoman? Nu se amintesc ani deloc. Care era numele folosit atunci: Timisoara sau Temesvar, sau altfel? Care erau limbile vorbite? Banuiesc ca romana se vorbea putin si prin partile din afara cetatii, Cand a avut loc cucerirea austriaca? etc.) Iar faptul ca se vindeau camile in bazarurile din Timisoara e intr-adevar extraordinar. Bravo!

  2. , Excellent articol. Multumiri si multa sanatate.
    Pt dl Lucian :). Timisoara a cazut sub turci in 1552 , a fost aparata de comitele Stefan de Losoncz erou al Timisoarei , si eliberata in 1716 de printul. Eugeniu de Savoy

  3. 1. De fapt este vorba despre Losonczi István, care a fost macelarit (impreuna cu toti aparatorii cetatii care au supravietuit asediului turcilor) de turci in timp ce se retragea din cetate.2. Este vorba de printul Eugen de Savoya, cel care a recucerit dupa 164 de ani cetatea Timisorii, si a permis retragerea turcilor spre Belgrad cu 2000 de care pe care au incarcat toata avutia lor. Si s-au retras in pace… Sic transit.

Dă-i un răspuns lui cora saurer Renunțați la răspuns

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.