Evul Mediu şi secolele care au urmat au cunoscut şi ele nu puţine violenţe de limbaj uzitate în viaţa cotidiană în toate clasele sociale, de la nobili de vază la oameni de rând, aşa cum se poate deduce din mai multe scrieri ale vremii. Suduieli, insulte, ameninţări sau blesteme şi afurisenii au fost rostite, deopotrivă, de prinţi, nobili, sultani, sau de orăşeni de rând şi ţărani, repertoriul fiind destul de bogat şi colorat, în bună parte asemănător cu cel din zilele noastre.
Unele insulte sau calomnii au făcut obiectul unor judecăţi, mai ales atunci când „victime” erau nobili sau orăşeni, care aveau mai uşor acces la cei care împărţeau dreptatea. Desigur, multe suduieli erau reciproce şi, după ce adversarii se răcoreau, renunţau să mai apeleze la justiţie, astfel încât asemenea episoade – cu siguranţă nu puţine – au rămas necunoscute posterităţii. Reticenţa faţă de cei care aplicau legea se explica şi prin faptul că împricinaţii erau pasibili de amenzi pe care nu erau dispuşi să le plătească. Mai delicate erau situaţiile în care altercaţiile verbale erau urmate de încăierări în toată regula, iar acestea ajungeau să facă principalul obiect al judecăţii, jignirile prealabile fiind de cele mai multe ori trecute cu vederea. Nu o dată, insultele se transformau în ameninţări care priveau averea, integritatea fizică sau chiar viaţa celui care stârnise supărarea cuiva.
Un oarecare Mihail, fiul lui Petru, a fost amendat în 1367 cu o sumă considerabilă la vremea respectivă pentru „limba” sa, probabil cuvinte care au deranjat pe cineva. După ce, în 1374, un locuitor s-a plâns că bunica sa şi surorile tatălui i-au furat moştenirea, cel trimis pentru a le chema la judecată a fost întâmpinat de femeile acuzate „cu vorbe grele şi nelegiuite”. Alte două femei, tot nobile, au fost arestate şi amendate în 1426 pentru insultele pe care şi le-au adresat în timpul unei ciorovăieli, după care ele s-au plâns comitelui că s-a adus „atingere onoarei şi pungii lor”. În cazul bărbaţilor, de cele mai multe ori înjurăturile degenerau în încăierări. Documentele vremii vorbesc despre Mihail Chep care, atunci când i-a atacat şi jefuit pe iobagii unei văduve, i-a ameninţat înainte „cu vorbe grele şi ruşinoase, nelegiuite”. S-au păstrat date şi despre neînţelegerile apărute între un nobil şi câţiva orăşeni, care, întorcându-se de la o petrecere, şi-au amintit cum oamenii seniorului le sechestraseră nişte porci care îi făcuseră pagube în semănături. Au vrut să-i recupereze, dar nu i-au găsit în coteţe şi, de necaz, după ce l-au suduit pe nobilul cu pricina, l-au provocat la duel.
Seniorul Frank Himfy se adresa justiţiei în 1437, preventiv, temându-se că ar putea fi atacat de mai mulţi locuitori care îl acuzau că urmele unor porci furaţi duceau spre moşia lui.
El a considerat aceste acuzaţii nedrepte şi calomnioase, doar pentru a fi şicanat, iar la judecată i s-a dat dreptate. După ce un român bănăţean, Ştefan Jozsika (Iojică) a primit demnităţi înalte de la principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, a fost acuzat de acesta că este „fecior de târfă român”, înjurătură care s-a păstrat până în zilele noastre, inclusiv cu conotaţia etnică. Expresia se regăseşte şi sub un soi de legământ: „să fiu eu fiu de târfă dacă…!” Potrivit documentelor păstrate, un nobil care a fost numit „vulpe vicleană”, a considerat că aceasta era o insultă care trebuia tranşată la judecată. Alte mărturii de epocă vorbesc despre certuri cu vorbe grele, urmate de încăierări, care se iscau în urma unor beţii şi care sfârşeau, nu o dată, cu rănirea adversarilor sau chiar cu moarte de om. Onoarea unui alt localnic a fost lezată atunci când a fost înjurat de lucruri sfinte şi ameninţat cu moartea, după ce s-au încăierat şi s-au rănit pentru o bucată de pământ. În faţa scaunului de judecată el a cerut pedepsirea împricinaţilor pentru „cuvintele ruşinoase şi nelegiuite” care îi fuseseră adresate.
Cuvinte jignitoare erau adresate şi celor de altă credinţă; atunci când cetatea Timişoarei a fost cucerită de turci şi Ahmed-paşa, care promisese soldaţilor din garnizoană că le permite să se retragă teferi, a ordonat masacrarea acestora, comitele Ştefan Losonczy i-a adresat cuvinte grele: „sunteţi câni, e câne sultanul şi credinţa otomană”. Insulte similare erau folosite şi de turci, atunci când îi numeau pe creştini „robi şi câni”. „Suflete de câne” au fost numiţi şi trei servitori care, în timpul unui asediu, au trecut la inamic, fiecare cu câte un cal cu harnaşament. De altfel, câinii şi mamele erau cuvintele cel mai des folosite în ocările vremii, „fiu de târfă” ori „curvă-ţi fie mumă-ta”. Un caz de insultă mai deosebit a fost considerat acela în care onoarea unui anume Francisc Fiat a fost grav lezată, atunci când „prin cuvinte ruşinoase, stigmatizatoare şi defăimătoare” a fost acuzat de Grigore Vaida, care la supărare şi-a dat frâu liber limbii şi a declarat în public că Francisc era un om nedemn şi fără onoare deoarece trăise cu soacra sa şi avea chiar un copil cu ea. Acuzatul nu l-a provocat la duel pe cel care-l defăimase dar i-a cerut regelui să-i restabilească onoarea.
N-au lipsit din epocă nici blestemele. dar şi anatemele sau afuriseniile preoţilor, care erau destul de frecvente pentru a stârni îngrijorare. Există şi informaţii despre blesteme ale părinţilor, de care copiii se temeau foarte tare, căci erau considerate a fi aducătoare de nenorociri care nu puteau fi ocolite. În blestemele respective erau invocate atât obiecte sacre, precum crucea, cât şi creaturi malefice, cel mai adesea, dracul. Cele mai cumplite blesteme şi afurisenii erau proferate de ţigănci, mai ales atunci când neamul lor era insultat sau când nu li se plătea pentru datul în bobi, descântat sau ghicit. Şi în Lexiconul contelui Marsigli sunt pomenite numeroase cuvinte ilustrative pentru certuri şi vorbe spuse la mânie, precum a se sfădi, batjocorit, blestem, duşman, a sudui, mânie, indignare, spurcat, nebun, supărat – toate, desigur, cu ortografia vremii.
