TIMIȘOARA UITATĂ Cum se făcea comerț mondial și băncile din cetate

Poziţia geografică a Timişoarei a favorizat un comerţ prosper încă de la începuturile existenţei sale; un intens schimb de mărfuri a existat cu Imperiul Bizantin, apoi cu regatul maghiar şi cu spaţiul central european. Potrivit unui document de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în cetatea Timişoarei se găseau mătăsuri fine, postav de Boemia, harnaşamente, mirodenii, haine şi încălţăminte, oale şi vin, de regulă pentru aristocraţia oraşului. Încă din vremea lui Carol Robert de Anjou, negustorii se bucurau de unele înlesniri pentru mărfuri „de orice fel” iar cetatea, care era „oraş liber regesc”, avea dreptul de a organiza târguri săptămânale şi anuale. Un comerţ intens a continuat să anime oraşul şi în timpul stăpânirii otomane, când, potrivit mărturiilor de epocă, oraşul era plin de negustori italieni, raguzani, turci, evrei, greci sau armeni, în oraş existau trei hanuri, patru sute de prăvălii şi un bazar.

Habsburgii au acordat, la rândul lor, o atenţie sporită rolului cetăţii în mijlocirea legăturilor comerciale cu Ţările Române şi Imperiul Otoman; încă din 1718 cetatea avea dreptul la un târg anual şi două târguri săptămânale iar în 1723 a fost înfiinţată Societatea Comercială din Timişoara, care s-a ocupat de exporturi. Şase ani mai târziu a luat fiinţă asociaţia comercianţilor de vite, în 1742 cea a comercianţilor de piei şi, sub oblăduirea curţii vieneze, s-a constituit o societate a negustorilor din cetate, care exporta materii prime din provincie, bucurându-se de facilităţi vamale acordate de Maria Tereza. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, negoţul a fost acaparat de grecii, armenii, bulgarii şi macedo-românii stabiliţi în Banat dar activitatea acestora aducea venituri însemnate oraşului iar cei care se ocupau de comerţ aveau o situaţie deosebit de prosperă. Canalul Bega, principala cale de acces spre Europa centrală şi apuseană, a avut un rol deosebit în asigurarea unui comerţ rapid, ieftin şi sigur.

Secolul al XIX-lea a fost de asemenea prosper pentru comerţul timişorean, mai ales după construirea căilor ferate şi îmbunătăţirea drumurilor. Târguri săptămânale se organizau în Cetate, Fabric şi Iosefin şi în fiecare an se ţineau cinci iarmaroace mari, care au ajuns să fie cunoscute în Europa centrală şi de sud-est. Predomina, în continuare, exportul de materii prime, atât prin gara din Iosefin cât şi prin portul de pe Bega nou amenajat. La începutul secolului XX, Timişoara ajunsese al doilea oraş al Ungariei ca însemnătate comercială, după Budapesta, când oraşul exporta şi produse finite, căutate pentru calitatea lor. Încălţămintea fabricată la Timişoara avea căutare până în Anglia, gospodinele din Germania foloseau făina bănăţeană, pălăriile ajungeau în Franţa şi Belgia, trăsurile erau exportate în Serbia, bomboanele în Bulgaria, iar chibriturile în Egipt. Marii comercianţi erau, la fel ca şi industriaşii, familii avute evreieşti, germane şi maghiare, cu numeroase magazine extrem de profitabile, şi care, din câştigurile obţinute, au ridicat în zona centrală a oraşului o serie de imobile impozante care există şi astăzi.

Şi în Regatul României Mari, Timişoara şi-a păstrat statutul de important centru comercial în relaţiile de schimb cu Europa centrală şi apuseană.

În anul 1930 s-a constituit bursa de mărfuri prin intermediul căreia s-au derulat afaceri de mare amploare, micii negustori aveau magazine şi prăvălii cu mărfuri din cele mai diverse iar afacerile importante, unde erau în joc valori mari, erau derulate de societăţi pe acţiuni, în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial desfăşurându-şi activitatea 72 de firme importante de import-export. Prăvăliile, restaurantele şi cafenelele aduceau, şi ele, venituri însemnate, cu prilejul târgurilor anuale soseau la Timişoara negustori din Italia, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia sau Palestina, numeroşi străini de diverse naţii din întreaga Europă s-au stabilit în oraş, pentru diverse afaceri.

Declinul comerţului timişorean a început în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, criza fiind generată de situaţia politică tensionată din Europa. Privaţiunile impuse de război şi scăderea capacităţii de cumpărare a populaţiei a dus la închiderea multor firme iar după instaurarea regimului comunist activitatea acestora a fost împiedicată în bună măsură, până când a fost sistată definitiv. Locul magazinelor elegante, cu mărfuri de bună calitate, a fost luat de un număr mai restrâns de magazine de stat şi cooperatiste, mărfurile erau puţine, restricţionate şi se găseau greu iar calitatea acestora a scăzut simţitor. Circulaţia feroviară pe linia Timişoara-Vârşeţ a fost oprită în anul 1950 iar în 1958 au fost sistate transporturile pe canalul Bega. Situaţia s-a ameliorat oarecum în anii ’60 şi ’70 dar crizei acute de produse survenite în deceniul următor nu i s-a mai pus capăt decât prin prăbuşirea regimului comunist.

În paralel cu dezvoltarea industrială şi comercială a oraşului, care presupunea existenţa unor capitaluri însemnate, s-a dezvoltat şi sistemul bancar. Prima casă de economii din oraş a luat fiinţă în 1846 iar capitalul acesteia a sporit constant până la primul război mondial. În anii imediat următori constituirii monarhiei dualiste, în 1867, s-au înfiinţat Banca de Industrie şi Comerţ a Banatului, Banca de Credit Agricol a Timişoarei, Casa de Economii Timişoara şi Banca Industrială a Timişoarei. Primele trei au falimentat în urma crizei din deceniul opt, rezistând doar Prima Casă de Economii şi Casa de Economii Timişoara. Sistemul bancar s-a relansat spre sfârşitul secolului iar în preajma izbucnirii primului război mondial existau în oraş 32 de instituţii de credit, dintre care 26 erau societăţi pe acţiuni. Banca Timişana, înfiinţată în 1885, număra printre fondatori familii româneşti de vază din Banat, fiind prima instituţie românească de credit din Banatul istoric. A susţinut numeroase activităţi culturale, mai ales şcoala şi biserica românească, prin acordarea unor stipendii obţinute în bună parte din donaţii în scop cultural. Noi instituţii bancare, precum sucursala Albina, sucursala Societăţii Bancare române, sucursala Băncii Centrale de Economii, au apărut în anii interbelici, sub controlul marii finanţe din Vechiul Regat, ca filiale ale unor corporaţii bancare din afara oraşului. Elita bănăţeană a înfiinţat, în 1922, Banca Centrală Bănăţeană, care a funcţionat până la naţionalizarea din 1948. Şvabii bănăţeni au înfiinţat în 1928 Băncile Bănăţene Unite, pentru susţinerea afacerilor acestora. Şi activitatea bancară a avut de suferit în urma izbucnirii războiului, au crescut  plasamentele nerentabile iar numărul operaţiunilor bancare s-a restrâns considerabil. Depozitele bancare au fost blocate după etatizarea B.N.R. la sfârşitul anului 1946 iar în 1948 capitalurile şi sediile instituţiilor bancare au fost naţionalizate, în timpul regimului comunist funcţionând doar filiale ale băncilor de stat.