TIMIȘOARA UITATĂ Povestea cartierelor sau cum a lăsat cetatea loc orașului

Din cauza rigorilor impuse de sistemul de fortificaţii, cartierele Timişoarei s-au dezvoltat, iniţial, la o distanţă de peste doi kilometri de Cetate, fiecare având un anumit specific. Până după anul 1730, nucleul cartierului Fabric şi zonele cartierelor Mehala şi Maierele Germane erau nelocuite. Planurile cartierului Fabric, ale suburbiei germane numită şi Noile Maiere Germane (Iosefinul de astăzi) şi a suburbiei rasciene (Mehala) au fost aprobate în 1744. Pe un plan din 1746, în zona viitorului cartier Maierele Vechi (Elisabetin) apar doar câteva construcţii răzleţe.

După ce, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rolul strategic şi militar al Timişoarei a scăzut simţitor, iar fortificaţiile bastionare nu mai reprezentau un obstacol de temut în faţa noilor tehnici de luptă, zidurile cetăţii, socotite o stavilă în dezvoltarea oraşului, au fost demolate, iar celebrul arhitect Ludwig von Ybl a fost însărcinat cu elaborarea planului de sistematizare a Timişoarei. Acum s-a stabilit traseul bulevardelor largi care aveau să lege Cetatea de restul cartierelor, iar aceasta devenea un cartier civil şi totodată istoric, dar avea să reprezinte şi de acum încolo nucleul oraşului.

Pe terenurile virane din jurul cetăţii, care despărţeau cartierele de Cetate şi unde existaseră interdicţii de construire, mai exact pe fosta esplanadă de pe malul stâng al canalului Bega, avea să se construiască enorm, un extraordinar avânt imobiliar înregistrându-se în primii ani ai secolului trecut, când au fost ridicate cele mai importante clădiri, pe baza unui plan rectangular, conform planului de sistematizare impus de administraţia imperială. Limitele care despărţeau cartierele Iosefin, Elisabetin şi Fabric de Cetate au dispărut treptat, dar vechile cartiere şi-au păstrat identitatea şi particularităţile dobândite de-a lungul anilor.

Venind dinspre Cetate, imediat după trecerea actualului pod Traian, se intră în cartierele Iosefin şi Elisabetin, despărţite de actualul bulevard 16 Decembrie 1989, care reprezintă graniţa istorică dintre acestea. Iosefin, cartier istoric în sudul Cetăţii, cu numeroase clădiri de patrimoniu, avea o structură închegată încă din secolul al XVIII-lea. Maierele Germane au primit denumirea de Iosefin (Josefstadt în germană, Józsefkülváros în maghiară) din 1773, în cinstea lui Iosif al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Acesta devenise şi co-regent al mamei sale, Maria Tereza, arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei şi a Ungariei, care era moştenitoare a posesiunilor Casei de Habsburg din Sfântul Imperiu şi din afara acestuia.

Iosefinul s-a dezvoltat ca un cartier de sine stătător, a cărui viaţă se desfăşura de-a lungul canalului Bega, pe care se transportau mărfurile, iar mai târziu, în jurul gării, după ce calea ferată devenise, la rândul ei, un important mijloc de comunicaţie şi transport. Atât portul oraşului, aflat în Iosefin, cât şi gara, au contribuit considerabil la dezvoltarea şi prosperitatea cartierului. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au apărut străzi întregi cu case impunătoare, multe cu două şi trei etaje, majoritatea având la parter prăvălii cu vitrine elegante, care rivalizau cu cele din marile oraşe. În apropierea gării mai ales s-a dezvoltat şi o adevărată industrie hotelieră, restaurante, berării şi cafenele unde se putea juca biliard, şah, domino sau cărţi. Clădirile cele mai impozante păstrate astăzi în cartierul Iosefin aparţin stilului Secession, şi se remarcă prin ornamentaţia faţadelor, piesele de feronerie, porţile caracteristice şi interioarele impresionante prin eleganţa lor.

În Elisabetin, primele construcţii cunoscute sunt capela Rozalia, construită după groaznica epidemie de ciumă din 1738, unde se făcea în fiecare an o procesiune în amintirea flagelului, grădina căpitanului inginer Kaspar Dissel unde se afla aşa-numita „casă turcească”, şi serviciul de cărăuşie, unde se făcea schimbul cailor de poştă, cartierul fiind conturat abia începând cu anul 1750. Despre „casa turcească” s-a spus că ar fi cea mai veche din oraş, ridicată încă de pe vremea turcilor şi că ar fi fost legată printr-un tunel de Belgrad. Studiile făcute de arhitecţi infirmă însă întreaga legendă ţesută în jurul acestei case. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au început să apară în zonă case de locuit, cele mai multe aparţinând românilor, în timp ce populaţia germană a început să construiască în jurul străzilor Romulus, Odobescu, Gh. Doja.

Iniţial, cartierul s-a închegat din case mici, înconjurate de livezi şi grădini, clădirile impozante fiind ridicate la cumpăna veacurilor trecute, conform noilor tendinţe la modă în arhitectura vremii. Atât în Iosefin cât şi în Elisabetin s-a impus numele arhitectului Martin Gemeinhardt, unul din primii arhitecţi ai Secession-ului timişorean şi un precursor al lui Székely László, autor al unor clădiri de o frumuseţe unică, a căror inaugurare era menţionată în termeni laudativi în presa vremii.

În Elisabetin s-au aflat şi grădinile vestitului florar Wilhelm Mühle şi ale socrului acestuia, Wenceslas Franz Niemetz, care se întindeau pe zeci de hectare. Aici se cultivau în jur de 1.500 de specii de flori din cele 4.500 plantate în grădinile şi parcurile Europei. Cei mai apreciaţi erau trandafirii de toate culorile, cunoscuţi în toate marile oraşe prin intermediul expoziţiilor ori a revistelor şi cataloagelor de specialitate. Numeroasele restaurante şi cafenele din Elisabetin şi-au adus din plin contribuţia la viaţa veselă a locuitorilor din cartier. Din 1896 acesta s-a numit Elisabetin, în onoarea împărătesei Sissi, soţia împăratului Franz Josef. Cartierul fusese alipit Iosefinului în 1891 dar şi-a redobândit autonomia în anii 1904-1905.

Cartierul istoric Fabric a fost numit astfel după numeroasele fabrici şi manufacturi de aba, postav, mătase, bere sau făină care s-au ridicat aici. Acestea, împreună cu numeroasele mori aflate de-a lungul canalului, au favorizat dezvoltarea breslelor de meşteşugari şi, implicit, a cartierului, a cărui importanţă a crescut şi mai mult după construirea, în 1876, a actualei gări de est. Fabricul era locuit mai ales de români şi sârbi, dar şi de germani, precum şi de colonişti italieni, francezi sau spanioli, specializaţi în anumite meşteşuguri. Edificii monumentale în stil Secession s-au construit şi în Fabric după defortificare, acestea fiind concentrate dincolo de podul Neptun, pe actualul bulevard 3 August 1919 şi în Kossuth Tér (actuala piaţă Traian), o replică mai mică a Pieţei Domului, unde se ţineau târguri săptămânale.

Mehala a fost un cartier locuit până în 1781 de români şi sârbi, iar mai apoi şi de populaţie germană. Până în 1910 a fost o comună cu administraţie proprie, după care a devenit un cartier al Timişoarei. Şi actualul cartier Freidorf a fost, până în 1951, o comună în care, în 1723, fuseseră aduşi colonişti germani. Cartierul şi-a păstrat un caracter preponderent rural, cu construcţii modeste. La începutul secolului trecut, pe moşia Kende, care fusese parcelată, se ridicau primele case. În următorii 20 de ani numărul construcţiilor ridicate de români, germani, sârbi sau evrei a crescut considerabil, iar Colonia Kende a primit numele de Fratelia, care a devenit un cartier al oraşului din anul 1948.

În partea de nord a oraşului un cartier aparte, cunoscut sub numele de Rudolfsheim (Fabric Vii), avea, la începutul secolului trecut, 19 străzi şi 181 de case, dar prea puţine dintre acestea s-au păstrat. Tot după anul 1900 s-au conturat şi coloniile muncitoreşti Blaşcovici şi Ronaţ. Oraşul s-a extins în anii postbelici şi prin alipirea altor localităţi învecinate – Ghiroda Nouă, colonia Plopi, Ciarda Roşie – care au devenit cartiere ale acestuia.

Foto: banaterra.eu

Foto: banaterra.eu