Despre sicrie, singurătate şi oameni ieftini

Noi oamenii suntem o sumă a alegerilor pe care le facem și a calităților cu care ne naștem. Și dacă fizic ne pare foarte simplu să înțelegem că nu suntem cu toţii la fel, am vrea ca psihic toți să fie ca noi şi suferim că nu se poate. Şi aici e una din dramele vieţii noastre, lumea rea din jurul nostru, la care nu renunţăm. Omul se obişnuiește mult mai repede cu nefericirea decât cu fericirea și fiecare ne găsim metodele noastre de a ne proteja de răul de afară chiar dacă ne distrugem puțin câte puțin pe zi ce trece. Zilele astea mă gândeam cum mă percepe lumea. Sunt un om extrem de singur. Crunt de singur uneori şi până nu de mult am uitat de ce am ales să fiu aşa. Realizez că sunt extrem de puțini cei care mă simpatizează cu adevărat.

Poate că sunt și mai puțini cei care chiar mă plac pentru cum și ceea ce sunt. Cu siguranţă sunt și mai puțini, cei mai puțini, cei cărora eu le-am mai deschis poarta spre sufletul meu şi care mă judecă după ce mă cunosc.

Drept urmare, gura lumii poate urla în cor miliarde de simfonii pentru urechile mele surde. Nu mi-a dus nimeni durerea şi nici nu m-au ţinut prea mulţi de mână sau de suflet. Respect libertatea cuvântului, dar respect libertatea mea de a nu-mi păsa. Şi chiar şi aşa pe zi ce trece îmi dau seama cât sunt de rea. Cât de tare judec oamenii și cât de puțin îi cunosc. Îmi dau seama ca îi judec de teamă să nu îmi facă rău, de teama ca nu cumva să le fiu inferioară. Și mă agit. Apoi mă liniștesc din nou, la gândul că și ei fac la fel cu mine. Mă judecă, mă gonesc, mă urăsc și mâine poate mă iubesc din nou pentru că le-am readus zâmbetul pe buze cu vreo glumă. Pe unii din ei nu îi cunosc pentru că nu vreau și nu regret. Pe alții pentru că nu MAI vreau și regret că i-am cunoscut. Da, vorbesc de oameni din trecut, care din când îmi apar în cale voit sau din întâmplare. Oameni care mi-au făcut atât de mult rău cu acceptul meu, desigur. Nu știu să le fac față. Nu am învățat să fiu mai fericită, dar am realizat că nefericirea mea nu se lega de ei, ci de mine, de ceea ce am ales greşit să țin suflet. Sunt oameni pe care ştiu sigur că nu i-am iertat pentru că le doresc să simtă ce am simțit și eu. Ăştia sunt profesorii mei ieftini, pe care nu îi mai judec, dar cu care vrea ca viaţa să fie dreaptă. Mă mândresc doar cu un lucru. Că acestor sicrie vii le-am făcut cel mai frumos cadou. Absenţa mea.