TIMIȘOARA UITATĂ Fabric, cartierul breslelor și al meșteșugurilor (II). Povestea tragică de...

TIMIȘOARA UITATĂ Fabric, cartierul breslelor și al meșteșugurilor (II). Povestea tragică de iubire ascunsă de prima clădire cu două etaje din Fabrikstadt

4
DISTRIBUIȚI

apollo si palat J.kunz

Casele aflate dincolo de fostul parc Coronini, amenajat la jumătatea veacului al XIX-lea, sunt mai vechi decât cele ridicate între podul Neptun şi actuala piaţă Corneliu Micloşi, la începutul secolului XX. În această zonă se permisese edificarea unor construcţii în ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi, vreme de zece ani, până la construirea tronsonului dinspre Cetate, două palate ridicate imediat după parc, de o parte şi de alta a străzii, spre actuala piaţă Traian, au constituit poarta monumentală simbolică de intrare în cartierul Fabric. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, spre Piaţa Traian s-au mai construit câteva imobile arătoase, cu unul sau două etaje.

Casa Arhiducelui cu poveste de scenariu de film

Una din primele clădiri construite, în jurul anului 1870, a fost cea a proprietarului de cărămidărie Josef Kunz, aflată astăzi pe bulevardul 3 August 1919, la numărul 11. Edificiul, în stil eclectic istoricist, cu elemente neoclasice, a fost prima clădire cu două etaje din Fabric şi a stârnit deopotrivă senzaţie dar şi nemulţumirea proprietarilor din zonă, cu case mai modeste, deoarece se temeau că noul edificiu va scădea valoarea celor deja construite.

După informaţiile oferite de fostul primar Josef Geml în monografia sa, palatul ridicat de Josef Kunz, solitar la acea vreme printre casele cu parter din zonă, a fost cumpărat în 1873 de arhiducele Johann Salvator de Austria Toscana, care tocmai fusese surghiunit la Timişoara. Născut la Florenţa, în 1852, acesta era fiul lui Leopold al II-lea, Mare Duce de Toscana, şi al prinţesei Maria Antonia a Regatului celor Două Sicilii. Prinţul, din ramura toscană a Casei de Habsburg-Lorena, era rudă cu prinţul moştenitor Rudolf şi foarte apropiat de acesta, cu care împărtăşea aceleaşi idei liberale, şi era un spirit nonconformist. Deşi era înclinat mai degrabă spre îndeletniciri artistice, fusese obligat de familie să urmeze o carieră militară şi a ajuns ofiţer în armata imperială.

A fost mutat disciplinar de la Viena la Timişoara pentru o greşeală care nu i se putea ierta. La doar 16 ani, s-a îndrăgostit de Ludmila Hildegard Stubel, de aceeaşi vârstă cu el, care era balerină la Hofoper (opera curţii vieneze) iar o asemenea iubire, la care arhiducele nu era dispus să renunţe şi pentru care era gata să facă orice sacrificiu, nu putea fi îngăduită unui membru al familiei imperiale. În anii care au urmat a obţinut onoruri în cariera sa militară, după ce a participat, ca şi comandant de trupe, la luptele cu otomanii în Bosnia şi Herţegovina. După Congresul de la Berlin din 1878, când Bulgaria a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, arhiducele a fost unul din candidaţii la tronul Bulgariei. N-a renunţat însă nici la preocupările artistice şi în 1883 a compus, sub pseudonim, o piesă de balet, şi a oferit rolul principal iubitei sale, Milli.arhiducele

Tot în acei ani, prinţul moştenitor Rudolf, nefericit în căsnicie, se consola cu numeroase aventuri extraconjugale.


Ultima dintre acestea s-a sfârşit tragic. La sfârşitul lunii ianuarie 1889, Rudolf şi iubita sa, Maria Vetsera, au fost găsiţi morţi în pavilionul de vânătoare de la Mayerling. Scrisorile de adio lăsate de Rudolf familiei au dus la presupunerea că cei doi s-au sinucis dar ulterior nu a fost exclusă nici posibilitatea unui atentat politic. Această nenorocire l-a deprimat profund pe arhiducele exilat la Timişoara. În acelaşi an, el a demisionat din armată, a renunţat la toate titlurile şi privilegiile pe care le avea ca membru al casei imperiale, şi-a luat numele burghez de Johann Orth, de la numele castelului său Schloss Orth, şi s-a căsătorit la Londra cu Milli, femeia pe care o iubea de 21 de ani.

Un an mai târziu şi-a luat licenţa de căpitan de vapor, a cumpărat un vas pe care l-a botezat Santa Margareta şi a plecat împreună cu Milli într-o călătorie în jurul lumii, spre America de Sud. În februarie au pornit spre Montevideo, iar de acolo spre Valparaiso. Ultima dată au fost văzuţi în portul din Uruguay iar în Chile nu au mai ajuns niciodată şi nimeni nu a mai auzit de ei de atunci. S-a presupus că vasul său s-a pierdut la Capul Horn, în adâncurile oceanului. Au existat şi zvonuri că ar fi supravieţuit şi s-ar fi retras undeva în Patagonia, unde s-au stabilit, dar acestea nu au fost niciodată confirmate. Abia în 1911 autorităţile l-au declarat oficial mort pe arhiduce, de pe urma căruia a rămas o avere considerabilă.

Clădirea în care a locuit la Timişoara şi în care a trăit câţiva ani din zbuciumata sa poveste de iubire şi-a păstrat numele de Casa Arhiducelui, sub care este cunoscută până astăzi.

Palatul Josef Kunz

Peste drum de Casa Arhiducelui, în vecinătatea locului în care, câţiva ani mai târziu, avea să se ridice sinagoga, a fost construit, în 1892, palatul Josef Kunz, într-un stil eclectic clasicist cu elemente neobaroce la portalul de la intrare. Ferestrele de la primul etaj sunt încadrate de pilaştri dorici iar cei de la etajul al doilea de pilaştri corintici dar cele patru statui care decorau aticul de deasupra cornişei nu mai există.

Cinematograful Apollo

Inaugurat într-o după-amiază din luna mai a anului 1909, în prezenţa lui Carol Telbisz, cel mai longeviv primar al Timişoarei în timpul căruia înfăţişarea oraşului a cunoscut schimbări majore, cinematograful Apollo, ridicat în Parcul Coronini (ulterior Regina Maria şi apoi Parcul Poporului), a oferit, în aceeaşi seară, prima reprezentaţie timişorenilor. Edificiul, maiestuos şi deopotrivă elegant, a fost construit de Josef Eckert junior dar după ce a fost naţionalizat, a fost rebotezat cu numele de cinematograful „Parc”, iar arhitectul Paul von Schuster i-a dat o nouă formă arhitecturală.

Cinematograful a devenit una din distracţiile favorite ale locuitorilor oraşului. Primele proiecţii ale „teatrului electric” din Fabric au avut ca temă muzica, intrarea preşedintelui american Taft la Casa Albă, o scenetă umoristică, zonele turistice ale unei provincii italiene, sport, opera „Tosca” şi o dramă teatrală, dar şi reclame. Numărul acestora a crescut neîncetat şi fascinaţia marelui ecran a sporit şi mai mult după apariţia filmului sonor, când filmele care apăruseră pe piaţă atrăgeau tot mai mulţi spectatori.

Foto: Timișoara de altădată

4 COMENTARII

  1. In articol se pomeneste despre primarul Josef Geml, am cautat si spre surprinderea mea am constatat ca nu exista nici o piata sau strada in Timisoara care sa poarte acest nume.
    Cred ca ar trebui facut ceva in aceasta privinta.
    Poate nu strica sa se stie ca pana la inceputul anilor ’60 strada Geml era actuala strada Gelu.

  2. Buna idee, i-am scris primarului acest lucru pe Facebook, poate va auzi. In schimb noi de ce nuauzim nimic depre daramarea abuziva a fabricii de ciorapi??????

Dă-i un răspuns lui Dan Renunțați la răspuns

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.