Știu, știu, a început campania electorală, e sărăcie și prostie multă în România și în general avem altă treabă decât să dezbatem chestiuni ce și-au pierdut caracterul extraordinar, cum este, de exemplu, experiența de pacient în România. Însă cea mai recentă opinie exprimată de managerul celui mai mare spital din Vestul țării parcă nu mă lasă să o las: că oamenii își închipuie greșit că primesc tratament mai performant la privat, având în vedere că statul cumpără aparatură de ultimă generație pentru spitalele sale, că, în fond, și în instituțiile particulare lucrează aceiași oameni, un fel de „second job” pe mai mulți bani, și că (asta mi-a plăcut cel mai mult) „dacă la privat mă plătește din banii lui și la stat din banii statului, lucrez altfel? Nu, tot aceeași operație o fac, pentru că am aceeași responsabilitate față de pacient”.
În teorie, are dreptate. Noi însă suntem afundați în realitate, și tare rău mai arată realitatea asta. Deși, într-adevăr, echipamentele și laboratoarele spitalelor de stat sunt de cele mai multe ori recomandate chiar de medicii din cele private, mai ales când este vorba despre situații grave, de intervenții cu mare grad de risc. Însă îngrijirea sănătății nu înseamnă doar operații chirurgicale ca în filme de Oscar, ci și vizite banale, o amigdalită, un picior luxat sau cele mai răspândite boli „bătrânești” la tineri, afecțiunile de coloană.
Cred că până și șefii instituțiilor medicale de stat ar fi de acord cu mine că acestea reprezintă cazurile majoritare, iar dacă își permit, pacienții apelează la sistemul particular. Și știți ce sunt dispuși ei să plătească aici? Pe lângă tratamentul medical, mai ales cel uman.
Bolnavii români vor să fie tratați nu doar ca și pacienți, ci ca și oameni. Nu să treacă medicii și asistentele pe lângă ei pe holuri, ca și cum ar face slalom printre niște pungi de carne, fără măcar să le arunce o privire, nu să le răspundă la întrebări cu un mârâit, în timp ce li se fâlfâie (în) halatele albe. Da, la privat te întâlnești cu aceeași asistentă care lucrează dimineață la stat, dar după amiază ea suferă o transformare incredibilă: vrăjitoarea cea rea devine zâna bună, de începi să crezi că e bunica lui Harry Potter. Ce magie o face să se comporte uman aici? Poate pentru că managerii din mediul privat chiar nu tolerează atitudinea acră și agresivă? Poate că sunt mai mulți bani? Oricare ar fi explicația, nu este o justificare pentru „cadrele” care uită de ce lucrează în sănătate.
Palma aspră și durerea-n cot față de România atât de bolnavă se poate petici cu bancnote, iar asta înseamnă că la admiterea la Medicină ar trebui să se dea și un examen de conștiință, un test de umanitate. „Responsabilitatea față de pacient” pe banii statului este un mit, o înșiruire de cuvinte care dau bine la interviuri. Dacă ați ajuns măcar odată într-un spital românesc, chiar și ca observator, știți că indiferența este cangrena care ucide sănătatea noastră. Da, sistemul e subfinanțat, medicii (mai ales cei tineri) muncesc pe salarii mici. Dar responsabilitatea actului medical nu are a face cu asta. Obișnuința cadrelor medicale de a le reproșa pacienților viața lor nesatisfăcătoare a transformat Spitalul de Stat într-o instituție tiranică, în care intră tremurând Pacientul-Victimă, cu un plic în buzunar și o gaură în stomac, conștient că merge la luptă cu cerberii planturoși ai acestui purgatoriu mirosind a clor.
