Lucrurile au altă dimensiune când le privești aflându-te în mijlocul lor. E greu să vezi România adevărată când ai capul sub apă tulbure. Este, până la urmă, un alt fel de autoanaliză și când a putut fi cineva absolut obiectiv în cartografierea propriei sale personalități?
De 25 de ani, încercăm să respirăm în adâncurile unui stat construit pe teren mlăștinos, ne străduim să regăsim pământul ferm sub picioare. Sunt momente însă în care parcă o mână nevăzută te ia de ceafă și te scoate din starea asta. Poate doar în timpul acestor scăpări ale Istoriei ai ocazia, chiar și pentru o clipă, să vezi lumea ca printr-un ecograf nemilos. Sunt convinsă că mulți au experimentat asta în această săptămână, când a venit anunțul redeschiderii dosarelor Mineriadelor din ’90, prin decizia procurorului general. Și asta după ce anul trecut Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat țara noastră să readucă în fața justiției acest caz, datorită consecvenței incredibile a câtorva victime de a-și duce lupta pentru dreptate până la capăt.
Suferim de sindromul Stockholm în acest caz.
De 25 de ani, stăm cu violatorii la masă și ne culcăm cu ei. Din când în când, ne mai chinuie insomniile, dar în rest trăim reduși la condiția moluștei. Sigur că după atâta timp parcă s-au mai estompat culorile, sentimentul că ai fost tras pe sfoară se cerne tot mai fin în plasa vieții de zi cu zi. Nu și pentru văduve sau pentru “bărboșii” Pieței. Că s-au dus la CEDO e dovada că două decenii și ceva sunt egale cu două secunde când justiția ți-a întors spatele.
Nu știm cum va evolua ancheta din acest punct, pentru că din ’98 încoace am tot văzut cum a fost îngropată sistematic. Reînceperea cercetărilor este însă cu siguranță o veste bună. Și nu acesta este semnul că justiția noastră se însănătoșește, ci mai degrabă asaltul instituțiilor anti-corupție asupra “peștilor mari” din politică. Mai ales că redeschiderea dosarelor evenimentelor din iunie 1990 este, în esență, o condamnare din partea celei mai înalte instituții de protecție a drepturilor omului. Cu alte cuvinte, e bine că ne facem bine chiar și invers, anchetând, mai mult obligați, însăși legitimitatea acestui stat așa-zis democratic.
Scoatem capul de sub apă și spunem cu mâna pe inimă: responsabilii de acele fapte, cei care i-au ajutat și urmașii lor, educați de ei, sunt liberi și au condus această țară nepedepsiți. Iar declarația lui Ion Iliescu, la aflarea veștii că Mineriadele vor fi cercetate din nou, că el a fost “contemporan cu evenimentele”, ne arată amploarea unei aroganțe native, ce se vede în privirea fiecărui mare demnitar ajuns, în ultima lună, în fața procurorilor anti-corupție. Dosarele Mineriadelor sunt, dacă vreți, o treabă de arheologie a unei justiții impotente atâta timp. Dezgropate vor fi însă nu numai scheletele, ci și sentimentul că plecarea capului în fața bâtei nu se iartă, nici după 25 de ani.
