Se împlinesc astăzi 20 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Corneliu Coposu, cel mai reprezentativ lider politic pe care l-a avut România în ultimii 25 de ani, un autentic reper moral din păcate prea târziu acceptat de o societate lipsită de educaţie democratică, cu un sistem de valori anihilat de deceniile de dictatură comunistă şi, poate, de multă vreme uitat sau socotit un om al unor vremuri apuse, deşi viaţa sa poate fi un model pentru oricare generaţie.
Peste 17 ani de puşcărie comunistă
Corneliu Coposu a fost şef de cabinet, apoi secretar politic al liderului ţărănist Iuliu Maniu între 1932 şi 1945, secretar general adjunct al Partidului Naţional ţărănesc în 1945 şi al Delegaţiei Permanente, un an mai târziu. Timp de zece ani a fost direct implicat în culisele vieţii politice şi diplomatice româneşti, martor ocular al evenimentelor nefericite din acei ani. Arestat la 14 iulie 1947, a fost închis 17 ani şi jumătate în temniţele comuniste şi supus unui regim de exterminare, aproape opt ani fiind ţinut într-o izolare totală. A fost eliberat în urma amnistiei politice din 1964, şi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan iar în anii care au urmat a fost în permanenţă urmărit şi ameninţat de securitatea comunistă. Din bărbatul masiv care fusese înainte de arestare, la ieşirea din puşcărie ajunsese o umbră. Soţia lui, condamnată la rândul ei la 14 ani de puşcărie, a murit la scurt timp după eliberare. În ciuda strictei supravegheri a securităţii, în 1987 a reuşit să afilieze Partidul Naţional ţărănesc, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin-Democrată. A participat la manifestaţiile din 1989 şi chiar în 22 decembrie a proclamat reintrarea în legalitate a partidului, acesta fiind primul partid apărut pe scena politică după înlăturarea monopolului deţinut de partidul comunist. Delegaţia permanentă a partidului l-a ales, în unanimitate, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat.
Democraţie autentică şi monarhie constituţională
Corneliu Coposu ieşea dintr-un con de umbră în care stătuse 45 de ani, şi pentru români era un necunoscut. Era în schimb bine cunoscut de securişti şi comuniştii travestiţi în democraţi, care vedeau în el un adeversar puternic şi de temut, n-au pregetat să răspândească cele mai abominabile calomnii pentru a-l compromite. Cu pasul său sprinten şi vorba înţeleaptă, cu seninătatea şi detaşarea celui revenit la viaţă din închisorile în care a îndurat cele mai cumplite chinuri, Seniorul a trecut peste toate mojiciile, ofensele şi ticăloşiile născocite pentru a-l scoate din joc, chiar dacă apartamentul său a fost devastat de mineri şi a primit ameninţări cu moartea. Lumea îl huiduia şi îl batjocorea dar în ciuda ostilităţii “emanaţilor” care se străduiau să instituie formule de continuitate ale vechiului regim nu a renunţat la idealul său politic de a reinstaura în România o democraţie autentică şi monarhia constituţională, căci “noi nu am avut republică, ci doar republică comunistă”. Corneliu Coposu nu s-a sfiit să arate că “faimoasa privatizare nu este în realitate decât privatizarea agenţilor guvernamentali, un mijloc de îmbogăţire a unor elemente care se numesc în mod familiar rechini ai industriei româneşti a căror privatizare probabil că va servi în viitor la constituirea unor milionari care vor susţine regimul”. Scorul nesemnificativ obţinut la alegerile din 1990 nu l-a descurajat. Ne-a învăţat că omul politic trebuie să aibă har, că politica se face cu dăruire, de multe ori cu sacrificii şi ne-a dat speranţa că partidul care are un lider adevărat şi politicieni oneşti, o doctrină autentică şi viziune poate impune transformările de care societatea are nevoie.
Seniorul la Timişoara
În ciuda chinurilor cumplite pe care le-a îndurat, cel pe care prea puţinii săi susţinători l-au supranumit “Seniorul” a rămas credincios partidului în care a crezut şi idealurilor sale politice. “Istoria noastră glorioasă s-a oprit din drum o dată cu invadarea ţării de către armatele roşii. A urmat întunericul: ani lungi şi grei în care am suportat evenimentele, dar n-am avut istorie. La revoluţia din decembrie 1989 am avut iluzia deşartă că reintrăm pe făgaşul destinului românesc. N-a fost să fie aşa. Ne-am pomenit cu o stăpânire care a organizat nefericirea colectivă şi a legitimat nelegiuirea; cu un regim care ne-a furat visele, ne-a încătuşat idealurile, ne-a spulberat speranţele; un regim al celor care au dărâmat sate şi biserici, au stârpit pe cei buni, au călcat în picioare două generaţii, au distrus într-o jumătate de secol toate valorile româneşti. Ne arde nevoia imperioasă de a pune capăt minciunii, de a scăpa de corupţie şi impostură. Avem obligaţia de a ne apăra viaţa şi viitorul, siguranţa fiinţelor dragi, de a pune capăt haosului, de a ne elibera de frică.
Timişoara este segmentul autentic al începutului de democraţie. Porunca ceasului de faţă este : înapoi la proclamaţia de la Timişoara. De aceea suntem aici, ca întăriţi în încredere, să înjghebăm speranţe pentru România de mâine”. Sunt cuvinte rostite de Seniorul Coposu la un miting din Timişoara şi sintetizează modul de a gândi al unui lider politic autentic, cu o viziune generoasă pentru ţară.
Politica, o vocaţie
Ca lider de partid, Corneliu Coposu a continuat să trăiască la fel de modest, alături de cele două surori ale sale, într-un apartament dintr-o vilă părăginită de pe strada Mămulari, scăpată ca prin minune de furia demolărilor din anii ’80, pentru a se ridica blocurile comuniste în zona pieţei Unirii din Bucureşti. Nu avea nici o avere, era interesat doar de politică. Singurul exces pe care şi l-a permis după 1990 au fost ţigările Kent, care i-au şi agravat boala. Ne-a învăţat că politica e o vocaţie, nu o afacere şi doar un crez adevărat şi multă muncă pot schimba lucrurile şi mentalităţile.
Testamentul lui Corneliu Coposu
Oamenii s-au lăsat copleşiti de emoţie abia când a plecat pe drumul fără întoarcere şi mulţimea a umplut Piaţa Palatului pentru a-i aduce un ultim omagiu. Bolnav, Corneliu Coposu ne părăsea, la 81 de ani, lăsând în urmă un partid care s-a impus în politica românească postdecemristă în primul rând datorită stăruinţelor liderului său. “În fond nu e importantă persoana mea, importantă e ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sunt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta va triumfa, dispariţia mea nu mai e semnificativă” spunea Corneliu Coposu spre sfârşitul vieţii. La următorul scrutin, Convenţia democratică, a cărei constituire fusese gândită de Corneliu Coposu, a câştigat alegerile dar în lipsa unor lideri şi a unor oameni politici marcanţi care să ducă mai departe crezul lui Corneliu Coposu, victoria a fost efemeră. Neşansa României a fost că, o dată cu Seniorul, au dispărut şi liderii politici adevăraţi iar democratizarea societăţii a fost nu doar încetinită, ci chiar stopată şi deturnată. În scurtă vreme a încetat să mai existe şi partidul, măcinat de orgoliile şi interersele meschine ale celor ajunşi în fruntea lui. Marea dramă a României de azi este criza acută de lideri politici, care se mai regăsesc doar în paginile de istorie. Încă din 1990, cu un fel de premoniţie, Seniorul spunea: “Blestemul României va fi ca peste 20-25 de ani să fie condusă de acelaşi FSN, şi pe stânga şi pe dreapta eşichierului politic”.
Corneliu Coposu se odihneşte acum în cimitirul Bellu Catolic, într-un mormânt de marmură neagră, sobru şi elegant prin simplitatea sa, aşa cum a fost Seniorul şi în viaţă.
Foto – adevarul.ro, romaniaregala.ro, wikipedia
