Graffiti e o artă. Una dintre cele mai efemere. Poate să dureze câteva ore sau câțiva ani. Și apoi dispare sub un strat de vopsea gri, ca și cum n-ar fi fost. Iar strada e la fel de goală de culoare ca la început.
Arta stradală, sau street art-ul, e un fenomen care acum face parte din țesătura culturală și vizuală a orașelor europene. Marile capitale, dar nu numai, sunt împânzite de lettering, bombing, taguri, murale, într-un cuvânt, de graffiti. Se găsesc pe ziduri, pe fațade de imobile și fabrici, pe mijloacele de transport, în centru și la periferie, în zonele locuite dar și în cele delapidate și în ghetouri. O artă underground care a făcut încetul cu încetul tranziția dinspre periferie spre centru fără a-și pierde aerul „anti-establishment” și fără a renunța la principii pentru a deveni „mainstream”.
Văzut mult timp ca un act de vandalism, în ultimele decenii acest fenomen artistic, unic și divers prin tehnicile folosite și mesajele pe care încearcă să le transmită, a fost recuperat și este văzut acum ca o formă de expresie firească și necesară, un fenomen care stă la baza culturii urbane. Graffitiul face parte din cultura pop, cu toate astea în România nu are încă statutul pe care și l-a câștigat în alte țări europene.
Pregătindu-ne ca oraș pentru momentul 2021, am stat de vorbă cu un street-artist și graffer pentru a afla mai multe despre fenomen. Lux – pseudonimul sub care e cunoscut – își câștigă existența din arta pe care o practică încă din adolescență.
Cum a început totul?
„Eu am desenat de când țin minte. Pe coperțile cărților, pe bănci, pe pereți – când eram în faza de tagging și bombing. Am terminat facultatea de design la Arte Plastice. Din anul 2 deja făceam design grafic pe partea digitală. După câțiva ani m-am împrietenit cu un writer și am început să colaborăm. Dându-mi seama că mă axasem prea mult pe partea comercială în defavoarea desenului, mi-am dat demisia și am început să fac street art. E mai profitabil din toate punctele de vedere”, a spus Lux.
Lucrările din oraș făcute de el, sunt „Doina care cântă la flaut”, un mural pentru Festivalul Plai, aflat în centru, lângă Hotel Timișoara, pe care l-a făcut împreună cu Nego și care timp de câteva luni a fost cea mai mare lucrare de acest fel din țară. La fostul Comtim a făcut un desen cu 3 animale mergând pe o bicicletă. L-a desenat peste multe taguri și i s-a părut foarte interesant ca experiment. Cea mai mare lucrare pe care a făcut-o singur a fost pictura de pe clinica Socrates. A mai realizat un mural pentru Plai, împreună cu alți 3 artiști, sub podul Traian.
„În 2008 a avut loc un concurs de sporturi extreme în Parcul Central și organizatorii au gândit atunci și un concurs de graffiti la pasajul de la Michelangelo. Concursul fiind neoficial, au fost amendați oamenii respectivi. Așa a început. Jones și Karm au fost cei care au început să facă «lettering» și tot ei au reușit să obțină aprobare ca pasajul de la Michelangelo să fie un loc în care să fie permis graffitiul”, a povestit artistul.
„Atunci Timișoara nu era pregătită ca cineva să picteze tramvaiele sau trenurile, și la un anumit eveniment de graffiti au mers vreo 30 de artiști la depoul de tramvaie și au făcut ce au vrut ei. De atunci a început să fie condamnat fenomenul de către autorități, care au zis că cei care fac graffiti sunt delicvenți. Pasiunea pentru a picta tramvaiele vine și din dorința de a-ți vedea desenul în mișcare. E o pânză care se plimbă prin oraș. Acum tramvaiele sunt pictate doar cu autorizație. Am desenat și eu unul în cadrul StudentFest”, a mai spus Lux.
De la teribilism la artă
„Mie mi-a trecut faza în care o făceam de dragul adrenalinei. Oricând o să prefer să am un perete special pentru a desena, ca să am timp să fac ceva de calitate, nu în grabă, de frică să nu mă prindă. Odată ce atingi un anumit nivel de maturitate artistică dispare și dorința de a vandaliza. Și capeți o anumită responsabilitate față de fenomen. Nici un graffer cu experiență și maturitate nu o să distrugă casele oamenilor pentru că nu e o rebeliune personală, adresată împotriva cuiva anume”, este de părere timișoreanul.
Dacă pictura e o artă atunci tagging-ul este… „ceva teritorial, îți pui semnătura într-un anumit loc. Teoretic și tagging-ul ar putea fi o formă de artă dacă oamenii l-ar înțelege iar artiștii ar exersa mai mult și ar încerca să facă ceva estetic. E o chestie de gest, de impulsul momentului, numai că, din păcate, în orașul nostru nu se pune așa mult accent pe partea estetică, ci mai mult pe partea de adrenalină. Există o etică nescrisă – dacă e o zonă în paragină – acolo intervin artiștii. Are și o contribuție socială pentru că ei semnalează zonele cu probleme din oraș, dar e și un act de rebeliune împotriva sistemului. Și mai e o regulă, dacă desenezi undeva unde e deja desenat, trebuie să vii cu ceva mai bun. Nu acoperi un alt desen dacă nu aduci o îmbunătățire”.
Obiective și riscuri
„Sunt mulți care fac asta fără să aibă un scop anume și îi blamez și eu puțin atunci când văd că nu vor să evolueze, că nu-și tratează munca în mod conștient și responsabil.
Cel mai bine se vede evoluția unui oraș european atunci când decriminalizezi arta graffiti. Ca în Lisabona, de exemplu. Administrația locală ar trebui să acorde mai multă atenție acestui fenomen. Dacă ar exista mai multe locuri în care să fie permis graffiti-ul, artiștii stradali ar avea locuri unde s-ar putea exprima, iar amatorii ar avea unde să exerseze. S-ar crea și un dialog între profesioniști și amatori și inevitabil ar avea loc o evoluție”, este de părere Lux.
Artistul dă exemplu alte țări în care tinerii sunt lăsați să picteze în skate-park-uri, în timp ce la Timișoara se desenează pe runie, clădiri abandonate. „Când nu avem autorizație să desenăm ruinele, primim amendă pentru că sunt oameni care ne reclamă. Asta pentru că oamenii nu cunosc și părțile frumoase ale fenomenului. Când văd pe cineva că desenează cu spray pe un perete se gândesc automat că e ilegal și că persoana respectivă ar fi delincvent. Asociază graffiti cu mesajele agresive, împotriva partidelor politice sau a echipelor de fotbal”, a spus grafferul.
Mai nou au apărut pe pereții orașului mesaje ca „Fă rai din ce ai”, „Walk a new street every day” și altele de genul. Adresate direct cetățenilor. Se pare că în Timișoara mișcarea prinde amploare, și apariția unor astfel de texte cu mesaj destinat spargerii monotoniei și surprinderea trecătorilor arată cât de versatilă și accesibilă e această artă. Practic oricine care are un mesaj și curajul de a lua o cutie de spray de vopsea în mână – cu riscul de a încasa o amendă, poate să-l transmită prin graffiti.
„Nu știu care e motivația, dar apreciez aceste mesaje pentru că scopul graffitiului, de fapt consecința, este că scoate oamenii din cotidian, te scoate din rutina de a vedea aceleași ziduri gri și te face să-ți pui întrebări. Nu e important să vezi ceva ce ai vrea să vezi, cu asta se ocupă publicitatea, ea îți arată lumea perfectă. Graffiti-ul e dincolo de asta. De exemplu «Iubirea nu costă» a fost un mesaj scris pe peretele de lângă un magazin de rochii de mireasă foarte scumpe. E clar vorba de un «statement»”.
Festival bun și rău
Cei care fac graffiti o fac din pasiune pură, vopseaua nu e ieftină, amenzile sunt mari. Multă lume nu va înțelege și nu va aprecia ce fac ei. Ei fac asta pentru că așa simt. Arta lor e un statement și grafferii au o poziție clară în fața autorității, a cenzurii și a conformismului.
Cu toate astea în Timișoara se încearcă o aducere a street artului în cultura urbană. În 2011 a avut loc prima ediție a FISART – Festivalul Internațional de Street Art. A continuat cu câte o ediție nouă în fiecare an. Au fost de ajuns 6 ani pentru a produce schimbarea de percepție dorită?
„De când există FISART, nu s-au schimbat foarte multe, pentru că unele locații sunt greu accesibile publicului larg și festivalul este restrictiv din punct de vedere al expresiei. Sunt mulți artiști care nu participă din cauză că li se impun anumite limitări de stilistică sau de mesaj. Nu ai voie să faci litere pentru că, spun organizatorii, sunt greu de înțeles, greu de interpretat de alți oameni. Există o oarecare cenzură”, a spus artistul, care apreciază, totuși, existența festivalului, care a ajutat cu familiarizarea publicului cu fenomenul și chiar l-a ajutat să primească de lucru.
„Sunt multe evenimente de street art, dar problema e că organizatorii nu sunt din domeniu și e greu să creezi o comunitate, să contribui la o comunitate dacă nu faci parte din ea”, a concluzionat Lux.
„Tot ce nu e clădire istorică, aș picta. În alte țări tot ce e perete gol e dat artiștilor, pe bani, să fie pictat. Mie mi-ar plăcea ca generațiile următoare să crească într-un oraș colorat, viu, care să exprime sufletul unor persoane în loc trăiască printre pereți simpli, goi, albi sau gri”, a încheiat Lux.
Controversa graffiti constă în faptul că, deși grafferii sunt percepuți ca fiind vandali, aceștia nu sparg sau distrug, ci încearcă să adauge culoare și suflet unui loc care altfel ar rămâne gol și gri.
