Ce se întâmplă cu psihicul unui copil care, la nouă ani, are corpul plin de urme de nuia aplicate de părintele său? Ce visează în nopțile următoare, cum iese pe stradă, cum se uită în ochii trecătorilor? În ce moment al vieții sale de adult nu se va mai gândi la acea zi sălbatică, amintirea ei pândind în ceafă orice întâmplare fericită?
Cu siguranță, bărbatul arădean care și-a snopit băiatul în bătaie pentru că uitase să încuie poarta nu a fost frământat de astfel de întrebări. De fapt, a și recunoscut că nu știe de ce a făcut-o. „Dintr-o prostie”, a declarat în fața camerelor de filmat. A fost reclamat de propria soție care și-a luat inima în dinți, pentru a-și proteja fiul.
Cu toate acestea, femeia spune că a înțeles că el regretă fapta, de același lucru fiind convinși și polițiștii care l-au lăsat să se întoarcă acasă.
Autoritățile care trebuie să fie pompierul perfect în cazurile de abuz asupra copiilor s-au făcut că nu văd incredibilul situației. Este de neconceput să lași liber un om care nu a ezitat să-și reverse furia pe copilul său. O astfel de ieșire nu poate fi privită ca o simplă întâmplare, iar agresorul să umble nestingherit pentru că a dat semne de căință. Atunci când lași astfel de urme pe corpul fiului tău, regretul nu ar trebuie să însemne reabilitare.
Prea ușor, în România, se trece cu vederea bătaia aplicată copiilor. Subiectul a încins anul trecut opinia publică, atunci când unei familii de români i-au fost luați copiii de către statul norvegian, după suspiciuni că ar fi primit câte o palmă. „O palmă nu e bătaie”, au spus mulți români, oripilați că „pentru atâta lucru” sunt luați copiii din familie. N-o fi o palmă așa de groaznică, însă acest gen de mentalitate, acceptarea subconștientă a faptului că un copil se educă cu „două la fund, altfel nu înțelege”, permite ca cei de la extrema celalaltă să fie priviți cu indulgență. Permite ca agresorul să stea din nou la masă cu victima, care înțelege că este fără apărare, că pumnul ridicat este singura cale de scăpare.
