Să fii ministru și să-ți apară numele într-un dosar de corupție mare cât Dunărea. Să fii ales de cetățeni și să fii acuzat de plagiat. Să faci pușcărie pentru acte de violență și să ajungi după aceea într-o funcție de partid.
Indiferent de culoare, politicienii noștri suferă, invariabil, de aceeași boală. Este endemic felul în care latura morală a acestor figuri cu răspundere în fața cetățenilor tinde să lipsească. Minimizată, marginalizată, onestitatea are soarta Cenușăresei printre acești oameni. Până și pe noi, electoratul lor, parcă ne umflă râsul când ne mai amintește cineva de necinste: nu ni se mai pare nimic ieșit din comun. Ne-am obișnuit cu lipsa de caracter a politcienilor până la nepăsare.
Radarul nostru s-a îmblânzit, trecem ușor peste atentatele la bunul simț. Nu am mai mirosi că e ceva putred în România nici dacă ne-ar trage de nas.
Sigur că ne trebuie școli și spitale, dar mai urgentă e nevoia unei școli de educat onoarea. La care să ajungem și noi, și ei. Țara merge înainte, evoluția este inevitabilă și schimbările în bine sunt vizibile, oricât am fi de cârcotași. Însă ne paște astăzi, mai mult ca niciodată, pericolul de a ne întoarce la stadiul de moluște impasibile, care duc o viață bună, dar lipsită de spirit. Avem nevoie să învățăm din nou să ne scârbim la primele semne ale minciunii, să ne pese că suntem scuipați în față, cu zâmbetul pe buze, de către cei pe care i-am mandatat să ne gospodărească țara.
Poate că atunci vom pune piciorul în prag când un lider de partid, și primar de oraș pe deasupra, spune că nu știe „situația juridică” a unui membru de partid care a fost subiect de breaking news în mass-media cu actele sale de violență. Poate că atunci nu vom fi probabil singura țară din univers în care un edil-șef, deși se afla în inchisoare, a fost reales de 70 la sută din locuitorii orașului, pe care i-a tras pe sfoară. Poate atunci vom spune răspicat “da” sau „nu”, în situații în care astăzi păstrăm, rușinați, tăcerea.
