Lumea design-ului și cea a muzicii se întrepătrund într-un mod inextricabil. E și normal, căci graficienii au și ei preferințele lor în materie de muzică iar artiștii care-și hrănesc orgoliile cocoțați pe scenele menite să ofere adrenalină melomanilor sunt pasionați de cultura vizuală. De-a lungul vremurilor, simbioza asta dintre design și muzică a generat o creativitate aparte.
Timișoreanul Ovidiu Hrin a pus bazele studioului de design grafic numit Synopsis în 2001 și este un prieten al breslei muzicale. Artistul care e poreclit „Tzutzu“ a câștigat zilele trecute două medalii de aur la prestigiosul concurs internațional de design de poster Graphis, din New York. Aceste distincții completează colecția, deja semnificativă de premii a timișoreanului care a studiat arhitectura la Universitatea Politehnică din Timișoara și simultan a fost și student la departamentul de design grafic al Universității de Artă. Cu o experiență „babană“ în design grafic și comunicare vizuală, timișoreanul este o prezență constantă în cadrul bienalelor, expozițiilor și în paginile prestigioaselor publicații de design internaționale. Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că de numele lui se leagă și existența TypopassageTM, un micro-muzeu dedicat designului grafic și artei tipografice, născut din necesitatea de a spori gradul de conștientizare al publicului larg cu privire la impactul socio-cultural al comunicării vizuale.
În cele ce urmează Tzutzu ne-a povestit de ce se consideră „amator“ în domeniul design-ului, cât de greu a fost creearea conceptului Typopassage, cum se desfășoară colaborările sale cu artiștii din zona muzicii, ce părere are despre Timișoara Capitală Culturală și care-s impresiile lui despre perioada de autoizolare în care trăim…
– Hai să începem cu Tzutzu. De unde vine porecla?
– De la bunicul meu, el m-a alintat așa de când am făcut primii pași. Dacă pe bunicul l-am pierdut la scurt timp după, porecla lui mi-a rămas până astăzi.
– Ești un specialist în design. Cum ai descoperit această pasiune?
– Dacă ne referim la acea hiperspecializare într-un domeniu (e.g. design) care să argumenteze existența cuiva prin deținerea unei diplome poleite și care să valideze aventurarea în societatea din care face parte diploma, atunci trebuie să îți spuncă nu mă consider un specialist. Sunt și am fost întotdeauna un amator. Iar asta m-a ajutat mult în impasurile peste care am trecut în cei 20 de ani de experiență, când, de fiecare dată, trebuia să-mi (re)câștig încrederea. De exemplu, specialistul știe la ce este bun, își cunoaște de la bun început limitele. Așa că își va face treaba întotdeauna în cadrul lorși nu le va depăși aproape niciodată. Pe cealaltă parte, amatorul, ne-înțărcuit de limite, și le va depăși aproape de fiecare dată, explorând zone nebănuite. Dar asta numai dacă doarme destul, mănâncă sănătos și bea zilnic suficientă apă :))))
– Cu 19 ani în urmă ai fondat Synopsis. Te gândeai în acele vremuri că vei reuși să trăiești din această pasiune? Care a fost momentul în care ai conșientizat faptul că ești pe „drumul cel bun“?
– Nu m-am gândit că voi ajunge să trăiesc din această pasiune și, sincer, nici acum nu o fac. Cred că mai degrabă suntem încă aici datorită altor caracteristici puternic înfipte în lăuntrul nostru– ambiția, încăpățânarea, încrederea (poate și cu o doză de inconștiență),determinarea de a rămâne înșurubați„aici unde suntem” și de a ne îngriji de această redută.
Conștientizez că sunt pe „drumul cel bun” de fiecare dată când mă las dus de munca la un proiect ce mă ține transpus în persoana celui pentru care o fac. Pentru mine designul este o experiență aproape transcendentală (out of body), este esențial să mă transpun, în mod constant, în pielea celor pentru care lucrez. Un lucru nu foarte ușor, recunosc, dar asta fac eu.
– Ai câștigat numeroase premii de design la nivel internațional. Care sunt cele mai importante dintre acestea, dacă ar fi să alcătuiești un top 3?
– Nu cred că pot să fac acest top. Nu le pot extrage pe „cele mai importante” dar pot să îți spun că am ales de fiecare dată să particip la „cele mai importante premii de design pentru mine”, deoarece așa am putut să verific obiectiv calitatea muncii mele (fără dubii asupra meritului și fără să fie pus sub semnul întrebării acest merit, lucru pe care în țară nu îl aveam). Și să nu uităm că înscrierea și expedierea lucrărilor la aceste concursuri presupun niște costuri deloc neglijabile (de multe ori a fost cât onorariul primit pe lucrare sau chiar mai mult…). Pentru mine toate premiile – de la cele mai obscure la cele mai faimoase – sunt importante. Îmi arată un traseu al transpirației și al dedicației investite în această muncă și nu mă lasă să uit acest lucru nici când îmi merge „mai bine”. Am luptat, am muncit foarte mult ca să ajung aici, dar am demonstrat în acești 19 ani că se poate. Și acest lucru l-am făcut întotdeauna cu speranța că acest semnal va avea, poate, la un moment dat, un efect pozitiv asupra unor tineri din viitor care ar dori să se apuce de meseria asta… pe aceștia îi aveam în minte când trebuia să trag de mine, când trebuia să-mi depășesc limitele.
– Alături de o echipă bine sudată și entuziastă, conduci și curatoriezi Typopassage™ , carea reușit în timp să-și creeze o direcție/identitate proprie. Cât de greu a fost să pui pe picioare acest proiect și care sunt cele mai mari satisfacții care le-ai avut grație acestui proiect?
– A fost multă muncă (echipa știe! ), dar nu a fost niciodată „greu” să îl punem pe picioare, deoarece nu am pornit Typopassage™ cu o intenție fixă de creștere. Tot ceea ce a urmat primei expoziții a fost rezultatul unei dezvoltări firești. A pornit de la ideea de a avea o galerie a designului grafic în spațiul public din Timișoara și încă este singurul muzeu în spațiul public din oraș. S-au alăturat de-a lungul timpului niște oameni magnifici și au dat un bios propriu întregului proiect, care a depășit nevoia de bani, instituționalizare, marketizare. Totuși, ca să nu idealizez, abia acum, după cei 9 ani în care TPTM a crescut destul de mult încât să-l putem analiza în toată frumusețea lui, începe greul adevărat, care ne pune toate „turbinele” în mișcare. Cred că vom reuși să îl ducem mai departe și să îl dezvoltăm cu adevărat conform locului și limitelor, așa cum am făcut-o și până acum, deoarece creșterea lui se datorează în primul rând tuturor celor implicați.Și aici vorbesc de chiar toți: familii, prieteni, voluntari, parteneri, patroni, muzicieni, artiști, cetățeni…
– Prima colaborare a ta în domeniul muzicii a fost cu Implant pentru Refuz în 2007, la „Monolith”. Cum i-ai cunoscut pe băieți și cât de greu a fost să te aventurezi în „industria muzicală“?
– În 2007 nu am știut în ce mă bag (și aici mă refer și la Monolith, dar și la „industria muzicală”). „Monolith” este pentru mine cel mai important proiect de aventurare artistică– desigur și fiindcă este primul, dar mai mult pentru faptul că m-a lăsat cu atâtea învățături. Vorbim aici despre un CD cover la care am lucrat în total 7 luni, un CD-cover în jurul căruia mi-am reconstruit lumea, proiectul ideal de introspecție la tinerețe (aveam 30 de ani).
Cred că este visul oricărui designer sau grafician sau artist (sau cum l-om numi) să facă o copertă pentru un album de muzică. Eu cred cu tărie în această înfrățire: design & muzică. Până la Monolith au mai fost colaborări cu IPR, mici gesturi și încercări, cum ar fi un videoclip, câteva postere etc., după care ne-a fost foarte dificil să ne mai despărțim… cel puțin pentru o lungă perioadă.
– Dincolo de colaborările cu I.P.R. ai mai avut creații și pentru Blazzaj, Trompetre, Thy Veils, Daniel Dorobanțu, Jazzybit sau Amalia Gaiță. Cum se desfășoară o colaborare de acest fel? Artiștii respectivi îți încredințează niște „direcții“ în urma unor discuții prealabile…sau ai mână liberă în creearea design-ului?
– Variază de la artist la artist. Spuneam mai sus că relația cu clientela este una de „entanglement” în care încerc să pătrund în acel‚ „cum văd ei lumea”. Prefer să fie o relație bazată pe comunicare, mutualitate, deschidere. Nu neapărat verbală, poate mai degrabă ca într-un dans. Cu unii artiști am avut carte blanche (colaborarea cu Petrică Ionuțescu sau Melting Dice), în alte cazuri (cu Amalia Gaiță) a fost o colaborare creativă, în care imaginile folosite s-au bazat pe outputul artistic vizual al clientului. Oricum, e greu de pus în cuvinte procesul dintre artist/muzician și mine, dar pot să spun că îmi place la nebunie și e un „dans” pe care l-aș dansa într-una. Dacă designul a fost făcut pentru ceva, el a fost făcut pentru a-i da chip muzicii.
– Ai avut colaborări și cu anonimTM sau Made in TM. Ai realizat și un videoclip despre cum să îți faci o copertă de album. Cât de importantă este identitatea vizuală a unui artist muzical în vremurile noastre? Cum este privit acest aspect de către artiștii autohtoni din branșă? Cine ar trebui să apeleze la ajutorul unor profesioniști în design, doar „numele mari“ sau și muzicienii aflați la început de drum?
– De exemplu, un cover de album este printre primele lucruri de care te lovești când descoperi o formație. VEZI înainte să ASCULȚI – ăsta a fost întotdeauna cazul,un melange care m-a ademenit și pe mine, lafel ca și pe toți cei dinaintea mea, în lumea muzicii. Cumpărai caseta / CD-ul / vinilul, ajungeai acasă, te asigurai că-i liniște în cameră, puneai coperta în fața ta și îi dădeai blană la muzică până când se derula întreg albumul, privind coperta într-una. Făceam lucrul acesta la 15 ani și recunosc că încă îl fac. Pentru mine e un exercițiu de descoperire care nu m-a părăsit în aproape 30 de ani și mă bucur să am asta.
Dacă oamenii (muzicienii) sunt dedicați în a scoate un material și în a-și promova muzica în vreun fel, eu cred că „lipelile” (cu designerii) se fac natural și firesc. Arta se descoperă(cumva) pe sine. Nu cred că e nevoie de „profesioniști” pe ambele părți (muzicieni sau designeri) pentru a face un lucru cu suflet (timeless). Pot fi la început de drum, poate fiecare să lucreze din garajul casei părintești și să mănânce încă prânzul mamei cu desertul favorit, atâta timp cât se dedică cu toată ființa lucrului pe care îl fac… În ce privește discuția despre „industrie”, „producție muzicală”, „vânzări”, „nume mari” etc… e atât de lungă încât cred că ar avea loc în alt interviu…
– Recent ai câștigat două medalii de aur la Graphis.
Cum s-a născut posterul pentru revista Slanted și ce înseamnă din punctul tău de vedere „poster social – politic“? Celălalt poster a fost realizat pentru festivalul Jazz TM. Ce are – atât de special – acesta din urmă, încât a primit acest premiu?
– În lumea designului, termenul de „social-political poster” denotă o categorie de postere sau de lucrări vizuale care au de-a face într-un fel sau altul cu dialogarea aceasta. (Să nu uităm că, în majoritatea culturilor din afara granițelor țării noastre, posterul este îmbrățișat ca element de dialogcultural, cu un limbaj propriu aflat în continuă dezvoltare).
Posterul pentru Slanted l-am făcut la cererea lor. Am fost invitat, alături de alți designeri europeni, să contribui la un număr special al revistei, intitulat Europa, în care mi s-a cerut să exprim critic părerea față de un aspect care pe mine mă deranjează – așa a apărut posterul „Hey Europe! Are you really all Right?”.
Știu foarte bine că la posterul JazzTM toată lumea s-a întrebat și încă se întreabă cum a fost făcut și cum de s-a ajuns la formele acelea (am primit din toate colțurile mesaje pe tema asta – „cum ai făcut asta?” ‚care-i butonul / efectul de photoshop?’ :))) )… Procesul l-am descris mai sus, unde spuneam că de obicei petrecem timp asupra lucrului făcut… Mai mult ce să vă zic și eu aici? Totul a pornit de la o bucată de folie-oglindă după care a trecut prin foarte multe experimente, reiterații și rafinări. Posterul descrie o serie de „zoom-in”-uri, într-o mișcare dinamică pauzată. Etapele de „zoom-in”, secvențialitatea lor,reprezintă curiozitatea umană, căutarea de a cunoaște/ a controla; iar mișcarea înghețată reprezintă fracțiunea unui proces hiperdinamic de jazz, care, și atunci când este pauzată, ea este infinită. Sau poate că nu descrie absolut nimica și pur și simplu este ceea ce este.
– Există în România o cultură „sănătoasă“ a „design“-ului? Cum au evoluat lucrurile în această direcție în ultimii ani și care sunt tendințele pentru viitorul apropiat?
– Hai să zicem că există (într-un sfârșit) o lume a designului și recomand să ne mulțumim cu asta momentan. Este îmbucurător pentru mine să descopăr oameni tineri și motivați care aspiră la acea sănătate menționată de tine, oameni care și ei cred că designul grafic este ceva mai mult decât a face un ‚vizual’ cool pentru a vinde ciorapi din bumbac 100% recoltat etic și a-l pune apoi pe blocul cel mai mare din intersecția cea mai circulată din oraș.
Există mișcări faine și oameni dedicați care se țin de treabă.Vezi Type Thursday (o comunitate de tipografi cu focus pe literă), Local Design Circle (o comunitate de designeri cu intenția de a trasa nevoile breslei și de a transforma asta probabil într-o asociație, sper că națională), Poster Jam (o comunitate de oameni care se concentrează pe impactul posterului și creșterea importanței lui în cultura noastră), Graphic Front (cea mai mare arhivă digitală de efemeră grafică și vizuală românească + editură a celor mai bune 4 cărți scoase pe tema asta+blog, interviuri, multe altele bune), Romanian Design Week (cu o secțiune de graphic design în continuă creștere), Visual Playground (conferințe și workshopuri de bună calitate care încheagă comunitatea locală).
Deci, da, ce pot să îți spun altceva decât că lucrurile încep să se miște. Acum, sincer, mi-ar plăcea să se lase și alți oameni inspirați și încurajați de aceste inițiative mai sus menționate și să înceapă să și le dezvolte pe ale lor (local),fiindcă cele menționate mai sus se află toate în București. Un astfel de exemplu este pornit în Cluj și se numește Edge Design Talks (o serie de conferințe și workshopuri de foarte bună calitate, care adună nume relevante din lumea designului internațional și local). Știu că este greu și că implică multă muncă și timp, dar ca timișorean mi-aș dori să văd implicarea facultății de design și a asociațiilor locale pentru dezvoltarea unui focar pe această temă.
– Ești fan de drum and bass și ai participat la numeroase petreceri cu muzică electronică în ultimii ani. Cum ți se pare „scena“ locală de party, în comparație cu anii trecuți? Cum stăm la capitolul artiști și public? Care-s lucrurile pozitive și ce ne lipsește?
– Trebuie să recunosc că nu mai bufnițesc pe la petreceri precum o făceam acum 10-15 ani și nu de alta, dar și calitatea lor a scăzut dramatic. Scuză-mă că merg atât de departe înapoi (pentru unii ) dar știi mai bine decât mine că vorbim de chefuri/ party-uri / session-uri (cum vrei să le numești) de sute de oameni care dansau ca demenții până dimineața, fie la Setup, fie la un anonimTM session, sau la 48h. Pentru mine dansul este foarte important și party-urile îmi dădeau acest loc în care să dansez. Acum, sincer, nu mai știu cine dansează pe electronica. Dar, poate nu merg eu la chefurile care trebe 🙂
– Cum ți se par pașii care s-au făcut în domeniul Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021?
– RUȘINOS!!! Îmi este rușine cu implementarea acestui proiect, să nu mai vorbim de conducere!
– Trăim vremuri de pandemie, în care lumea se schimbă. Cum treci peste perioada asta de autoizolare? Care este mesajul tău pentru ceilalți în aceste vremuri? Cum vezi „momentul“ în care vom ieși din această criză mondială? Va mai avea lumea nevoie de „arte frumoase“ ca design sau muzică?
– Autoizolarea o văd ca pe un exercițiu, în care ești pus față în față cu tine și cu toate chestiile din tine, de care te-ai tot ascuns sau față de care ți-ai tot găsit scuze să nu le infrunți multă vreme, deoarece aveai scuza perfectă pentru cum și unde să scapi. E foarte interesant să îți observi gândurile, sa îți îndrepți atenția înspre înăuntru în loc de înspre în afară.
Orice va veni, eu cred că este o schimbare radicală față de ceea ce a fost până în momentul de față. Cred că ar fi o greșeală să vrei să te întorci ‚înapoi’, să vrei viața ‚normală’ de dinainte – asta îți poate aduce mult mai multă suferință. Momentul acesta nu este altul decât cel pe care alegi să îl vezi, iar ‚ieșirea’ este la fel ca și ‚intrarea’în el – definite de tot ceea vine din interior. Pentru mine,ce vine va fi într-o primă fază o vreme a introspecției… mai departe nu cred că știm nicicare. Sunt convins că de arte frumoase sau de frumos va fi nevoie tot timpul, acest lucru l-am arătat de acum 35.000 de ani, din peșteră. Întotdeauna a fost nevoia de frumos cea care ne-a adus unde suntem, niciodată frumosul.
