Chiar din primul an în care Banatul a trecut sub stăpânirea Habsburgilor, Cancelaria Cabinetului din Viena a acceptat cererea lui Ioan Heimerl de a înfiinţa o tipografie. „Privilegiul” cezaro-crăiesc era acordat doar tipăriturilor necesare pentru birourile autorităţilor, în 1771 fiind dată aprobarea pentru tipărirea unui calendar în formă de carte şi a unei foi săptămânale intitulate „Intelligenz-Blatt”. Ginerele său, Iosif A. Slovacek, care a moştenit tipografia, a obţinut şi dreptul de a înfiinţa o legătorie de cărţi, ceea ce i-a impulsionat activitatea tipografică, mai ales că împăratul Iosif al II-lea a renunţat la o serie de restricţii care vizau editarea cărţilor şi a revistelor. O altă tipografie importantă în Timişoara a fost cea a familiei Klapka, ajunsă în 1817 a zecea ca importanţă în monarhia austriacă. Câţiva ani mai târziu, Klapka s-a asociat cu tipograful Beichel, originar din Boemia, care a preluat-o în întregime în scurt timp şi a condus-o singur până în 1852. Următorii proprietari au fost Carol Förk şi Ernest Steger, cel care avea să înfinţeze, în 1868, ziarul „Neue Temesvarer Zeitung”. La mijlocul secolului al XIX-lea exista la Timişoara şi o filială a tipografiei de stat din Viena iar în 1878 prinţul Karagheorghevici, fugit din Serbia, a deschis o tipografie în Iosefin pe care o folosea exclusiv în scopuri politice. Activitatea tipografică a fost impulsionată la sfârşitul secolului, când maşinile de tipărit manuale, acţionate cu ajutorul unei roţi de distribuţie, au fost înlocuite cu cele acţionate de curent electric, după înfiinţarea uzinei electrice. Prima maşină de acest fel din Timişoara a fost o „Keiser Druckmaschine” care aparţinea tipografiei episcopale din Dieceza Cenadului, care a fost inaugurată în 1891. Izbucnirea primului război mondial a dus la o stagnare a activităţii tipografice dar după preluarea oraşului de autorităţile române industria tipografică s-a revigorat, în 1920 fiind cunoscute în Timişoara nu mai puţin de nouă tipografii.
Din secolul al XVIII-lea până în anii celui de-al doilea război mondial la Timişoara au apărut nu mai puţin de 584 de ziare, cele mai multe în limbile vorbite în mod curent în oraş. În acest interval au apărut 138 de ziare, reviste sau foi săptămânale în limba română, 163 în limba germană şi 176 în limba maghiară, alături de care au mai existat în jur de 100 de publicaţii în două sau trei limbi, cinci în limba sârbă, un ziar în bulgară şi un trimestrial în esperanto. Cel mai vechi ziar a fost săptămânalul „Intelligenz-Blatt”, urmat în 1784 de „Temesvarer Zeitung” şi în 1787 de „Temesvarer Merkur”, dar cele din urmă au fost apariţii de scurtă durată. Nici „Temesvarer Wochenblatt”, apărută la începutul secolului al XIX-lea, nu a avut o viaţă prea lungă, dintre cele 80 de ziare în limba germană apărute în secolul al XIX-lea remarcându-se „Temesvarer Zeitung”, care a apărut între anii 1852 şi 1940. Cum reclama era la mare căutare încă din acea vreme, în 1853 apărea „Kundschafftblatt”, ziar care se ocupa numai de reclame, urmat de „Temesvarer Anzeiger”, care a apărut între anii 1868-1871. Printre publicaţiile mai speciale se număra „Österreichisch-Ungarische Gasthofzeitung”, un săptămânal care servea interesele restaurantelor şi ale chelnerilor, sau „Union”, apărut între 1871 şi 1873, ziar al francmasonilor din Timişoara şi Banat, care se expedia membrilor în plic închis. Lojile francmasonice din Banat s-au înfiinţat, se pare, în secolul al XVIII-lea sub influenţa militarilor austrieci care guvernau provincia la vremea respectivă. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt cunoscute la Timişoara şase loji francmasonice. Activitatea masoneriei româneşti a fost sistată în primii ani ai celui de-al doilea război mondial de legionari, iar în anul 1948 lojile masonice au fost puse în adormire.
Printre ziarele de scandal poate fi amintit „Die Posaune” (1876-1932), săptămânal umoristic-satiric condus de I.
Lechenmayer, care semna cu numele de Mayerfi. Pentru că îşi bătea joc de mulţi, mai ales de primarul Török János, ziarul a fost ameninţat cu sistarea, pe motiv că figura ca redactor o persoană fictivă. Atunci, Lechenmayer l-a angajat ca redactor responsabil pe hamalul Knopf David, schimbând titlul revistei în „Neue Posaune” dar a reveit la vechea denumire câţiva ani mai târziu. Tot în limba germană a apărut, între 1885 şi 1894, „Romänische Jahrbücher”, revistă lunară politico-literară editată de Valeriu Branişte şi dr. Cornel Diaconovici. În 1930 apărea şi cotidianul „Timişoara”, al cărui redactor era Petru Hollinger. S-au remarcat în acestă perioadă numroase publicaţii profilate pe anumite domenii – politic, umoristic, agricol, economic, social, comercial, religios, ştiinţific, modă sau cultura florilor. Primul ziar din secolul XX, apărut în 1901, a fost unul de reclamă, urmat, în 1902, de „Temesvarer Volksblatt”, devenit din anul următor cotidian politic până în 1934.
Între anii 1858 şi 1861 a apărut la Timişoara prima publicaţie în limba maghiară, „Delejtü”, săptămânal pentru literatură, ştiinţă şi interese materiale. Până în 1919 au apărut la Timişoara 72 de publicaţii în limba maghiară dar în perioada interbelică numărul lor a fost mult mai mare. Domeniile abordate erau istorie, arheologie, ştiinţele naturii, religie, sport, filatelie, muzică, politică, satiră sau umor, erau reviste care se adresau învăţătorilor, inginerilor, arhitecţilor, medicilor dar şi tineretului sau chiar apicultorilor. În 1886 a apărut un săptămânal al corpului portăreilor iar până în anii primului război mondial au mai fost editate un buletin al oraşului şi un săptămânal al prefecturii.
Prima publicaţie timişoreană în limba română a fost un săptămânal umoristic, „Priculiciu”, apărut din ianuarie 1874 până în decembrie 1875, urmată de revista lunară de sănătate „Higiena şi şcoala”. Prima publicaţie cu caracter politic a fost „Luminătorul”, în 1880, iar în 1894 apărea „Dreptatea”, primul cotidian politic, economic şi literar, care i-a avut printre fondatori pe Eugen şi Zeno Mocioni, Vincenţiu Babeş, Coriolan Brediceanu, Emanoil Ungureanu. Director al ziarului era Cornel Diaconovici iar primul redactor-şef a fost Valeriu Branişte. În cei patru ani de apariţie, ziarul a avut 74 de procese, acuzat fiind de atitudine intransigentă românească, iar Valeriu Branişte a avut parte de 23 de procese, doi ani de temniţă şi plata a 1.300 de florini amendă. Numărul publicaţiilor româneşti a crescut sensibil în perioada interbelică, între anii 1919 şi 1942 fiind înregistrate la Timişoara 125 de publicaţi româneşti. Printre acestea s-au remarcat „Banatul românesc” editat de Avram Imbroane, „Voinţa Banatului” sau „Vestul”, printre proprietarii căruia se număra şi Sever Bocu. Între 1929 şi 1935 Ioachim Miloia edita „Analele Banatului”, periodic artistic şi istoric. Tot în această perioadă au apărut ziare ale căror nume au reapărut în presa timişoreană în anii postdecembrişti. Anii interbelici au fost marcaţi de numeroase săptămânale politice, umoristice, medicale, culturale, economice, bisericeşti, agricole, comerciale sau almanahuri. Tot în perioada interbelică a apărut şi publicaţia lunară „Abstinenţa”, „oficiosul districtualei Bunilor Templieri din Banat” care apărea în limbile română, germană şi maghiară, prin intermediul căruia Ordinul Bunilor Templieri care funcţiona la Timişoara a pornit o adevărată campanie pentru combaterea alcoolismului şi a stupefiantelor.
La Timişoara au apărut numeroase publicaţii bilingve, sau chiar trilingve. Prima apariţie în limbile română, germană şi maghiară a fost publicaţia lunară „Apicultorul – Bienenzüchter – Méhész”, care a văzut lumina tiparului din 1910 până în 1920. În afara publicaţiilor apărute în limbile vorbite la Timişoara în mod obişnuit, între anii 1930 şi 1936 a apărut trimestrialul de esperanto intitulat „Urmiginta Statoj de Europe”, editat şi redactat de Zauner Iosif iar în 1932 a fost înregistrată publicaţia „Tel-Chaj”, un bilunar evreiesc în limba maghiară, dar nu a apărut nici un număr.
Excelent articol. Felicitari!