TIMIȘOARA UITATĂ. Istoria Castelului Huniazilor (I)

TIMIȘOARA UITATĂ. Istoria Castelului Huniazilor (I)

2
DISTRIBUIȚI

castelul huniade timisoara

Istoria castelului şi a cetăţii Timişoara începe în urmă cu şapte sute de ani, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a hotărât să-şi stabilească aici, pentru câţiva ani, reşedinţa regală. După vizita pe care a făcut-o la Timişoara în 1307, meşteri italieni au început să ridice castelul, după sistem veneţian, folosind pentru fundaţie piloni de stejar înfipţi în pământ. Importanţa pe care a dobândit-o castelul şi cetatea e dovedită şi de faptul că Timişoara este singurul oraş al României menţionat pe harta italiană a lui Angelino Dulcerto, în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Iancu de Hunedoara și cutremurul

Faima oraşului a sporit în primele decenii ale veacului următor, când Filippo Scolari, strălucit reprezentant al Renaşterii şi vestit condotier, considerat unul din primii şase florentini ai tuturor timpurilor, a primit de la regele Sigismund de Luxemburg titlul de comite de Timiş şi al celorlalte ţinuturi bănăţene. Pentru Scolari, cunoscut şi sub numele de Pippo Spano, Timişoara a fost una din reşedinţele preferate. Se spune că atunci când regele Sigismund i-a dăruit castelul, acesta, la fel ca cetatea, ajunseseră în paragină şi aveau nevoie de renovări serioase. Castelul, care i-a fost reşedinţă până la moarte, a fost întărit, s-au refăcut interioarele, decoraţiile din interior. Scolari a adus la Timişoara meşteri şi artişti italieni care au împodobit castelul cu numeroase picturi şi sculpturi şi, în scurt timp, acesta a ajuns să rivalizeze cu reşedinţa regală de la Vişegrad.

Cel mai de seamă urmaş al lui Filippo Scolari în cetatea Timişoarei a fost Iancu de Hunedoara, care, în copilărie, a fost paj şi scutier al acestuia în castelul din Timişoara, căci, după obiceiul vremii, tinerii nobili îşi însuşeau arta mânuirii armelor pe lângă un mare comandant. În castelul din Timişoara, Scolari l-a instruit în lupta corp la corp şi l-a învăţat tactica militară după procedeele de luptă italiene. Această iniţiere dobândită în preajma condotierului a contribuit la faima dobândită mai târziu, când a devenit unul din cei mai mari comandanţi militari ai vremii. În 1443, când Iancu de Hunedoara era comite de Timiş, a avut loc un cutremur de pământ atât de puternic încât o parte din castel şi din fortificaţiile cetăţii s-au dărâmat până la temelie.


Iancu a poruncit să fie reconstruit atât castelul cât şi fortificaţiile, după noile cerinţe strategice ale veacului, impuse de apariţia armelor de foc. Cetatea a fost înconjurată cu şanţuri iar castelul s-a refăcut în întregime, după planurile arhitectului italian Paolo Santini da Duccio, nemaipăstrându-se nimic din vechea construcţie angevină. Suprafaţa castelului a fost mărită şi au fost refăcute mai multe clădiri din interiorul fortificaţiei. În 1455 a primit cetatea Timişoarei printr-un act de danie al regelui Ladislau al V-lea Postumul şi aceasta va rămâne în stăpânirea familiei până la moartea lui Matei Corvinul, în 1490. După ce a devenit stăpân al castelului, a continuat lucrările pe cheltuială proprie: a înălţat vechiul donjon, a ridicat al doilea etaj unde au fost amenajate odăi pentru oaspeţii de rând, secretari şi alţi slujbaşi. La parter se afla sala cavalerilor, sălile de gardă, închisoarea şi grajdurile iar la primul etaj, încăperile regale, ale familiei, camera de oaspeţi şi capela.

Loc de supliciu pentru otomani

La sfârşitul secolului al XV-lea, când comite de Timiş ajunsese unul din cei mai vestiţi comandanţi de oşti din sud-estul Europei, Pavel Chinezul, o figură de-a dreptul fascinantă în epoca sa, castelul ajunsese groaza turcilor căci ajunsese să fie cunoscut ca un adevărat loc de supliciu pentru prizonierii turci. În pivniţele castelului, aceştia erau supuşi unor nemaipomenite torturi, care au stârnit spaima şi groaza în întreaga lume musulmană. Pavel Chinezu nu s-a sfiit să încalce preceptele religioase islamice, respectate cu stricteţe de turci. Legaţi de mâini şi de picioare, aceştia erau cusuţi în piei de bivol şi aruncaţi în apele Timişului mic sau erau daţi hrană porcilor înfometaţi, animale spurcate pentru otomani, a căror carne sunt opriţi să o mănânce. Alţii erau legaţi de roata morii din albia Timişului, care atunci trecea pe lângă castel, şi, după chinuri cumplite, erau înecaţi ori li se tăiau mâinile şi picioarele, fiind apoi lăsaţi să se chinuie până mureau. Astfel de pedepse barbare nu erau străine epocii, chiar dacă nu mulţi au devenit atât de cunoscuţi pentru folosirea lor precum Pavel, iar efectul lor a fost cel dorit, căci spaima care-i cuprinsese pe turci a fost teribilă.

În 1514, cetatea Timişoarei a fost locul unei confruntări din cele mai dramatice, atunci când a fost atacată de iobăgimea înarmată, condusă de Gheorghe Doja. Aici se refugiase o bună parte a nobilimii, convinsă că cetatea nu poate fi cucerită. Doja a încercat să o atace dinspre latura udată de apele Timişului, unde escaladarea zidurilor, mai joase, părea mai puţin anevoioasă, ba chiar a încercat să abată cursul râului într-un canal săpat lateral. Asediul a durat mai bine de o lună dar în final, după o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte, răsculaţii au fost înfrânţi cu ajutorul trupelor lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, iar Doja şi fratele său, împreună cu numeroşi alţi răsculaţi, au fost prinşi. Cei doi fraţi şi alţi 40 de căpitani au fost întemniţaţi, înfometaţi şi torturaţi în carcerele castelului, după care au fost supuşi unui supliciu crunt. Se spune că atât comitele de Timiş, Ştefan Bathory, cât şi Ioan Zapolya au privit cumplita execuţie de la o fereastră a castelului şi priveliştea, care i-a cutremurat profund pe contemporani, a fost îngrozitoare. Cetatea suferise însă stricăciuni foarte mari, capacitatea ei de apărare a scăzut simţitor şi nu avea să mai reziste multă vreme în faţa ofensivei otomane.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.