În perioada dintre cele două războaie mondiale, după ce Banatul s-a integrat Regatului României Mari, la Timişoara au funcţionat numeroase misiuni diplomatice străine. În 1922 au fost înfiinţate agenţia consulară a Italiei, viceconsulatul britanic, consulatul austriac, agenţia consulară a Franţei şi consulatul german. Trei ani mai târziu a fost numit, la Timişoara, un agent consular al Republicii Cehoslovace. În Timişoara mai funcţionau un consulat al Belgiei şi unul al Guatemalei. În 1934 e menţionat şi un consulat al Suediei iar în 1941 consulatul olandez şi cel al Paraguay-ului. Unele dintre acestea aveau un caracter onorific şi urmăreau, în primul rând, promovarea unor relaţii de natură economică.
Consulatele interbelice
Misiuni diplomatice ale ţărilor străine, consulatele din perioada interbelică, erau autorizate să funcţioneze în România printr-un exequatur dat de rege şefului oficiului consular iar unităţile administrative şi judecătoreşti aveau obligaţia de a recunoaşte autoritatea consulului. În Timişoara s-au înfiinţat, începând cu anul 1922, numeroase consulate care au funcţionat în perioada interbelică. În 1922 Giulio Cesare Codeca a fost numit agent consular al Italiei la Timişoara, sediul acestuia aflându-se în Piaţa Libertăţii nr. 2, unde funcţiona şi Banca Italiană. În acelaşi an, Sigmond Szana, director general al Băncii Timişoarei, a fost numit viceconsul al Marii Britanii la Timişoara, acest viceconsulat având un caracter onorific. Tot în 1922 şi-a început activitatea consulatul austriac, reprezentat de Ioan Behavetz, iar Legaţia Franţei şi-a înfiinţat şi ea o agenţie consulară în oraş, al cărei titular a fost numit Pierre Boullen. Tot în 1922 Felix von Landmann a fost numit consul al Germaniei la Timişoara, sediul acestei reprezentanţe aflându-se pe bdul Loga. A fost numit şi un agent consular al Republicii Cehoslovace în persoana lui Leo Gans, în perioada interbelică e menţionat şi un consulat al Belgiei cu sediul pe bdul Mihai Viteazul, avându-l drept titular pe Rudolf Tolis iar pe str. Făgăraş funcţiona un consulat onorific al Guatemalei, desfiinţat în 1934, în urma demisiei consulului Alberto Ba Galindo. Consulatele timişorene erau menţionate în diverse ghiduri ale oraşului. Ele puteau interveni la prefectură pentru apărarea unui supus domiciliat în judeţ împotriva unui act administrativ abuziv sau a oricărei alte nedreptăţi. Prin consulate se rezolvau probleme legate de paşapoarte, depistarea unor persoane urmărite în ţara lor şi refugiate în România, dobândirea unor acte de stare civilă.
După izbucnirea războiului, potrivit unui ordin al lui Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, „nici o comunicare nu poate fi făcută legaţiunilor sau consulatelor străine din România iar în chestiunile mai importante nici chiar comunicări verbale nu pot fi făcute acestor oficii străine, decât prin mijlocirea Ministerului Afacerilor Străine”.
Demonstraţie de protest la consulatul german şi cel italian
În după-amiaza zilei de 3 septembrie 1940 era aşteptat la Timişoara generalul Heinlein iar comunitatea germană a ieşit pe străzi şi în centrul oraşului pentru a-l primi, elevii şi elevele fiind îmbrăcaţi în costume hitleriste. Potrivit Serviciului Poliţiei de Siguranţă, o parte a muncitorilor români de la Atelierele C.F.R. s-au adunat în celălalt capăt al străzii, în faţa Catedralei, unde au cântat „Deşteaptă-te române”, „Trăiască Regele”, „Pe-al nostru steag” şi s-au ţinut mai multe cuvântări. Începând cu ora 16, timp de patru ore şi jumătate, cele două grupuri au stat faţă în faţă, grupul românesc fiind ţinut pe loc până la sosirea generalului, care a fost întâmpinat cu strigăte de „Heil Hitler”. Cu toată rezistenţa jandarmilor şi a gardienilor, grupul românesc a trecut de cele două cordoane şi s-a apropiat în goană de grupul nemţesc. Raportul spune că manifestanţii români erau în număr de 2.000 iar cel german cuprindea în jur de 2.500 de oameni. Generalul Heinlein a ieşit din localul Băncilor Bănăţene Unite şi, împreună cu însoţitorii săi, s-au urcat în două maşini şi s-au îndreptat spre restaurantul Schnur. Grupul nemţesc s-a împrăştiat, dar manifestanţii români au rupt din nou cordoanele de ordine şi au ajuns până în faţa consulatului italian, unde au înlăturat corpul de gardă şi au spart geamurile, dând jos emblema consulatului. În acelaşi an, la 13 septembrie, tineretul legionar din oraş şi judeţ aranjase pentru ziua respectivă o serbare pentru comemorarea căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. Au sosit în oraş mai multe grupuri din diferite localităţi şi 35 de delegaţi ai comunităţii germane, „încolonaţi şi îmbrăcaţi cu toţi în uniforme negre şi cizme. A avut loc un serviciu religios la Catedrală, la care au participat 2.500-3.000 de persoane, apoi la cimitir pentru legionarii morţi, după care, la ora 18,30, încolonaţi, s-au reîntors spre centrul oraşului, defilând în deplină ordine şi cântând diferite cântece legionare”. Trecând prin faţa consulatului italian, primul pluton de legionari a făcut front, înşirându-se în faţa acestuia şi primind defilarea coloanei germane, care se încheia cu un număr de cinci membri ai coloanei italiene… De această dată, manifestaţia a decurs în deplină ordine. Un mare scandal a izbucnit în 1944, când girantul consulatului italian, Giuseppe Vignante, îi reclama pe foştii membri ai acestuia că „au înstrăinat întreg mobilierul şi instalaţiile birourilor consulare din Timişoara”. Fostul consul, Federico Cortesse, vânduse două mese de birou, scaune şi garnitura din anticameră unei doamne din Arad, iar directorul de la fabrica „Romitex” a cumpărat un dulap mare de fier cu două uşi şi chei duble şi refuza să-l restituie consulatului. Un italian domiciliat în Timişoara cumpărase de la acelaşi Cortesse o casă de fier, dar s-a obligat să o restituie consulatului italian.
