Născut în luna ianuarie a anului 1869 în comuna braşoveană Cincul Mare, în familia lui Moise Branişte, cel care avea să fie colaborator la mai multe publicaţii româneşti din Ardeal şi din Vechiul Regat, precum şi unul dintre cei mai de seamă publicişti din Banat, Valeriu Branişte, a fost, deopotrivă, pasionat de istorie şi de originea poporului român dar şi de problemele politice din acei ani.
Între 1875 şi 1879 a urmat şcoala primară în comuna natală, Sighişoara şi Sălişte, în şcoli săseşti şi româneşti şi, aşa cum avea să-şi amintească mai târziu, în acei ani a urmărit cu mare interes, împreună cu familia sa, războiul de independenţă al României şi urmările acestuia. În toamna anului 1879, părinţii l-au înscris la gimnaziul de stat din Sibiu şi din acei ani datează prima sa încercare publicistică. În ultima clasă de liceu îi declara lui Gheorghe Bariţiu că dorea să devină redactor şi publica primele culegeri de folclor.
După susţinerea examenului de bacalaureat a obţinut o bursă de la fundaţia „Emanoil Gojdu” pentru facultatea de filosofie a universităţii din Budapesta, unde a dobândit o vastă cultură umanistă. La Budapesta a participat cu regularitate şi la întrunirile societăţii „Petru Maior” a studenţilor români din capitala Ungariei. A fost un student foarte apreciat de profesorii săi iar în 1891 a obţinut licenţa, înscriindu-se imediat la doctorat, cu o lucrare despre Andrei Mureşanu. Încă din ultimii ani de facultate a avut mai multe colaborări la revista „Tribuna”, o bună parte din articolele sale politice fiind publicate pe prima pagină a ziarului.
Închisoare pentru articolele din ziarul timişorean „Dreptatea”
În toamna anului 1891 şi-a început cariera de profesor la Braşov, continuându-şi şi activitatea de gazetar, dar nonconformisul său în problema naţională a provocat, curând, mai multe incidente, Valeriu Branişte fiind catalogat drept „instigator tribunist”. A fost un participant activ la mişcarea memorandistă din 1892 şi unul dintre apărători la procesul memorandiştilor. În anii care au urmat, implicarea sa în politică a fost din ce în ce mai vădită şi la scurt timp a părăsit catedra, pentru a se dedica exclusiv gazetăriei.
Câţiva prieteni bănăţeni doreau să înfiinţeze la Timişoara un cotidian politic mai incisiv, iar Branişte a fost chemat să devină redactor al ziarului timişorean. În decembrie 1893 s-a mutat la Timişoara, contribuind la editarea ziarului „Dreptatea” şi a suplimentului săptămânal „Foaia de duminică”, ambele câştigând, de la bun început, un mare număr de cititori. Se afla deja la Timişoara când s-a pronunţat sentinţa în procesul Memorandumului şi aceasta a declanşat o campanie susţinută pe care Branişte a pornit-o împotriva guvernului, concretizată în 72 de articole considerate de o gravitate maximă în istoria de până atunci a presei din Ungaria. Procesul intentat lui Branişte pentru respectivele articole s-a soldat cu doi ani de închisoare, o amendă de 1.300 de florini şi cheltuieli de judecată.
După un mare banchet organizat la Timişoara în onoarea sa, în martie 1895 a pornit spre temniţa din Vác, unde a intrat în conflict cu directorul închisorii, după ce a redactat proteste în limba română împotriva brutalităţii acestuia. După aproape 15 luni de detenţie, fost eliberat în iunie 1896, în urma amnistiei acodate cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea mileniului maghiar. Valeriu Branişte s-a reîntors la Timişoara, unde a fost primit la moşiile familiei Mocioni, iar la Lugoj a fost întâmpinat de vestitul cor al lui Ion Vidu. Pentru o scurtă perioadă s-a reîntors la Braşov, a condus ziare naţionaliste din Bucovina fiind expulzat din provincia aflată sub stăpânire austriacă, şi a trecut în România, unde a stabilit legături cu importanţi oameni politici ai vremii. În 1897, ziarul timişorean „Dreptatea”, atât de legat de numele lui Valeriu Branişte, şi-a încetat apariţia.
Fondator al gazetei lugojene „Drapelul” şi a doua întemniţare
Bănăţenii l-au rechemat insistent pentru fondarea unui nou ziar, astfel încât a înfiinţat la Lugoj, oraş în care avea să se stabilească în anul 1900, o nouă gazetă românească, „Drapelul”, al cărui prim număr a apărut la 1 ianuarie 1901, ca bisăptămânal. Noul ziar a pledat pentru o atitudine unitară a mişcării naţionale bănăţene şi a celei ardelene în cadrul Partidului Naţional Român, devenind o gazetă partizană a curentului activist, iar în 1907 şi 1910, când politica de deznaţionalizare a guvernului maghiar devenise tot mai agresivă, Branişte şi-a depus candidatura în cercul electoral Bocşa.
Timp de 17 ani, Valeriu Branişte a avut la Lugoj în jur de 60 de funcţii publice în diverse domenii, reuşind să contribuie în mod decisiv la rezolvarea unor probleme care, de multe ori, depăşeau sfera interesului local şi având o contribuţie remarcabilă la viaţa culturală a oraşului şi a problemelor legate de şcoală. În primii ani ai războilului, „Drapelul” a fost silit să adopte un ton mai moderat, în care doleanţele românilor apăreau sub o formă mascată, din cauza cenzurii care intervenea tot mai des.
După intrarea României în război, Valeriu Branişte a fost pus sub atentă supraveghere poliţienească, iar în 1917 comitele Caraş-Severinului i-a cerut să semneze declaraţia de fidelitate faţă de imperiul dualist, dar acesta a refuzat, alături de alţi fruntaşi români.
În februarie 1918 a fost arestat şi întemniţat la Szeged, sub acuzaţia de spionaj în favoarea României. În închisoare a primit încuviinţarea de a face traduceri literare, dar timp de câteva luni şi-a scris memoriile şi a găsit o cale de a trimite clandestin articole pentru „Drapelul”.
Participant la Unirea din 1918
La 1 octombrie 1918, sub presiunea evenimentelor, a fost eliberat din temniţă şi a ajuns la Lugoj cu un geamantan plin de scrieri. Deşi avea sănătatea zdruncinată, s-a implicat în evenimentele care s-au succedat cu repeziciune începând cu cea de-a doua jumătate a lunii. Consiliul Naţional Român al comitatului Caraş-Severin, care s-a constituit în 3 noiembrie, îl avea în frunte pe Valeriu Branişte, acesta prezidând, în aceeaşi zi, o mare adunare populară la Lugoj şi cerând tinerilor să se înroleze în primul batalion românesc. În 7 noiembrie, avea să declare că puterea maghiară trebuie lichidată şi înlocuită cu administraţia românească, deoarece românii alcătuiesc majoritatea covârşitoare a locuitorilor, iar aceştia recunosc doar autoritatea Consiliului Naţional Român Central.
Branişte a refuzat colaborarea cu avocatul 
Otto Roth, care preconiza o republică bănăţeană autonomă în cadrul Ungariei, iar CNRC, stabilit la Arad, l-a însărcinat să trateze cu generalul francez Franchet d’Esperay modalităţile de reîntorcere în Transilvania a unităţilor militare româneşti din garnizoanele austriece. După eşuarea tratativelor româno-maghiare de la Arad din 13-15 noiembrie, o delegaţie a CNRC s-a întâlnit, la Lugoj, cu Valeriu Branişte, care continua să conducă redacţia ziarului „Drapelul”, adoptând o poziţie foarte combativă pentru a apăra cauza naţională a românilor.
Branişte s-a numărat printre personalităţile de seamă ale actului Unirii din 1918 iar Marele Sfat Naţional ales de adunarea de la Alba Iulia l-a desemnat ca membru şi şef de resort în Consiliul Dirigent, calitate în care, după unire, a pus bazele învăţământului românesc în Transilvania. Totodată, a făcut parte din comisia română pentru tratativele cu partea sârbă în problema Banatului şi a fost trimis în misiune la Londra de către delegaţia română la conferinţa de pace de la Paris.
Valeriu Braniște, Membru de onoare al Academiei Române
După unire a fost ministru al Instrucţiunii Publice din Transilvania şi Banat şi a fost ales senator în circumscripţia bihoreană Marghita, dar nu şi-a ocupat locul în Senat. În 7 iunie 1919 a fost proclamat membru de onoare al Academiei Române, ca o recunoaştere a bogatei sale activităţi culturale, naţionale şi politice. La 31 ianuarie 1920 a inaugurat universitatea românească din Cluj, unde, în urma stăruinţelor sale, au fost aduşi profesori de seamă, iar din proiectul său legat de învăţământul românesc făcea parte şi înfiinţarea Politehnicii din Timişoara şi a altor instituţii de învăţământ. După mai multe eşecuri electorale a părăsit definitiv viaţa politică şi s-a preocupat tot mai mult de culegera materialului documentar pentru lucrări de istorie politică şi culturală.
După o suferinţă de aproape trei ani, s-a stins din viaţă la 1 ianuarie 1928, la 59 de ani neîmpliniţi. Este înmormântat în cripta din capela cimitirului ortodox din Lugoj, alături de Eftimie Murgu şi Coriolan Brediceanu. Valeriu Branişte s-a impus ca un remarcabil istoric şi sociolog, opera sa fiind esenţială pentru istoria ţinuturilor româneşti din Imperiul austro-Ungar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Pe faţada casei sale de pe strada Făgetului din Lugoj, în care s-a aflat şi redacţia ziarului „Drapelul”, există o placă memorială, dar aspectul acesteia a fost complet modificat de noii proprietari.
Surse foto: wikipedia, enciclopediaromaniei.ro, ziarul52.rssing.com, compendium.ro, okazii.ro
