TIMIŞOARA UITATĂ Istoria Castelului Huniazilor (II): de la stăpânirea Semilunei la garnizoană vieneză

Povestea castelului este strâns legată de cea a Timişoarei, cu toate intemperiile istoriei prin care a trecut. După momentul anilor 1300, când Carol de Anjou a decis să construiască aici o rezidenţă, după Iancu de Hunedoara şi Gheorghe Doja, ocupaţia otomană a fost o nouă turnură a destinului castelului.

În 1520, sultan al turcilor otomani ajunsese vestitul Soliman Magnificul, care, în lunga sa domnie, a reluat ofensiva în sud-estul şi centrul Europei. În octombrie 1551, trupele otomane au atacat cetatea Timişoarei, care avea o deosebită importanţă strategică şi nu fusese niciodată cucerită. Întrerupt pe timpul lunilor de iarnă, asediul a fost reluat în anul următor. Comitele de Timiş Ştefan Losonczy locuia în castel şi, potrivit relatărilor lui Francesco Griselini, „atunci când cetatea Timişoarei a fost atacată de turci, castelul a fost apărat cu cea mai mare stăruinţă, dar în cele din urmă a fost predat lui Ahmed, care dorea cu înfrigurare stăpânirea asupra castelului”. Losonczy a fost silit să capituleze, iar cetatea ocupată de turci, a devenit centru de eyalet (provincie turcească) pentru 164 de ani.

Comandanţii cetăţii erau bărbaţi cu merite şi paşale cu două tuiuri sau, de multe ori, un vizir cu trei tuiuri, care avea reşedinţa la castel. Primul beilerbei al Timişoarei a fost Kasim paşa, înlocuit, în 1557, cu Lala Mustafa. Tot la castel stătea şi defterdarul, care ţinea socoteala impozitelor şi era cel mai puternic om. Importanţi erau şi musulmanii care aveau îndatoriri religioase dar, potrivit preceptelor Coranului, îndeplineau şi funcţii administrative. La castel mai locuiau imamul, muezinul, acolo era locul unde erau adăpostite bogăţiile adunate, armele şi praful de puşcă. Zilnic se înălţau rugăciuni către Mahomed pentru a feri depozitul de pulbere de explozii, dar în ciuda acestora, în secolul al XVII-lea acesta a sărit în aer şi în urma exploziei s-a dărâmat o parte a zidurilor cetăţii.

În acea vreme, castelul se afla în afara zidurilor de centură ale cetăţii, fiind apărat de braţele de apă care îl înconjurau, căci puterea Timişoarei consta în mai mică măsură în fortificaţiile sale, cât mai ales în aşezarea ei naturală, în mlaştinile râului Timiş. Construit din piatră, el era înconjurat de un zid de formă pătrată, cu fiecare colţ apărat de un turn, tot de piatră.

Un nou asediu

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, puterea Semilunei începea să pălească, iar după cucerirea cetăţii Buda de către armatele imperiale, Timişoara rămânea cea mai importantă fortăreaţă a otomanilor în zonă. Şirul războaielor austro-turce început acum va pecetlui declinul otoman în favoarea Habsburgilor şi războiul izbucnit în vara anului 1716, după 17 ani de relativă linişte, încheiat, doi ani mai târziu, cu pacea de la Passarowitz, a adus atât Timişoara, cât şi Banatul sub stăpânire habsburgică. Pentru a doua oară în istoria sa şi pentru cea din urmă oară, cetatea avea să fie cucerită de asediatori, victoria imperialilor datorându-se, în bună parte, vestitului comandant al trupelor împăratului Carol al VI-lea, prinţul Eugeniu de Savoya.

Când trupele imperiale s-au apropiat de zidurile cetăţii şi au început să le bombardeze, cerând turcilor să se predea, beilerbeiul Mehmed paşa a refuzat, spunând că nu poate păta onoarea sultanului.

Luptele care au urmat au fost pe viaţă şi pe moarte şi, după un asediu de 48 de zile, turcii au ridicat steagul alb al capitulării şi au început negocierile pentru predarea cetăţii, aceasta devenind o posesiune a Casei de Habsburg. Bombardarea Timişoarei a prefăcut în ruine şi cele mai trainice clădiri ale cetăţii, chiar şi castelul. Cu excepţia acestuia, toate clădirile otomane din cetate au fost demolate treptat, iar cetatea a fost reconstruită în întregime, schimbându-şi complet înfăţişarea. Pentru repararea castelului s-au alocat fonduri uriaşe, dar după lucrările de refacere dintre anii 1727-1730 castelul nu mai păstra decât un nucleu din vechea construcţie ridicată de Iancu de Hunedoara. Clădirea va fi, de acum încolo, sediu pentru depozitul de artilerie şi cazarmă de artilerie. După ce a trecut prin Timişoara, Johann Lehmann, directorul unei trupe de teatru din Pressburg, avea să scrie despre castel că acesta „dovedeşte gustul ales al constructorului şi este mai presus de toate clădirile din vechime pe care le-am văzut în Ungaria. Ar putea fi încă şi astăzi locuit, în mod demn, de un principe cu vază, chiar şi acum după multe secole… Artileria îşi are acum sediul său de lucru şi de locuinţe în interiorul castelului…”.

Suflul revoluţiei

În anul 1848, mişcările revoluţionare cuprinseseră aproape întreaga Europă şi în preajma izbucnirii revoluţiei de la Pesta, atmosfera devenise destul de tulbure şi tensionată şi în cetatea Timişoarei, încorporată din 1778 Ungariei. Vestea evenimentelor de la Viena şi Pesta se răspândise şi la Timişoara, iar pentru cei care simpatizau cu revoluţia maghiară au urmat zile de sărbătoare. Garnizoana din Timişoara a rămas însă devotată imperialilor, refuzând să depună jurământul de credinţă faţă de guvernul revoluţionar maghiar.

Baronul Rukavina, comandantul cetăţii, a decis să apere cetatea pe care i-o încredinţase împăratul şi a decretat starea de asediu, atunci când ea devenise principala ţintă a trupelor revoluţionarilor conduse de generalul Iosif Bem. După cele 107 zile de asediu ale artileriei maghiare, castelul a ajuns o ruină, fiind aproape complet distrus. Kossuth le cerea asediatorilor să cucerească cetatea cu orice preţ, dar armata generalului Julius Haynau, venită în ajutorul Timişoarei, a salvat-o. Acesta avea să fie şi ultimul asediu asupra cetăţii.

Castelul va renaşte

Lucrările de refacere ale oraşului au început imediat după respingerea revoluţionarilor. Castelul Huniazilor, singura clădire reprezentativă pentru secolele trecute, a fost reconstruit aproape în întregime, astfel încât, la 1856, pe vechea fundaţie s-a ridicat o construcţie nouă, cu doar câteva elemente care amintesc de castelul italian, predominantă fiind arhitectura militară vieneză a epocii.

Castelul a rămas un simbol al puterii militare până în secolul al XX-lea, concomitent fiindu-i însă recunoscută atât valoarea arhitecturală, cât şi cea istorică. După demersuri îndelungate, în 1947 castelul a trecut din proprietatea Ministerului de Război în cea a Ministerului Artelor şi a primit destinaţia de muzeu. Fosta cazarmă a fost reparată şi a suferit unele transformări, pentru a corespunde noii destinaţii. În ciuda unor lucrări de consolidare care s-au făcut, pe faţada castelului au apărut numeroase fisuri, tot mai evidente o dată cu trecerea anilor. Din cauza lucrărilor de canalizare şi a celor de desecare care s-au făcut în zonă, pânza freatică a coborât, iar pilonii de stejar folosiţi pentru fundaţia castelului s-au uscat şi au putrezit, afectând structura sa de rezistenţă. După mulţi ani de tergiversări şi tratative, castelul se află acum într-un amplu proces de restaurare.