Emoționanta poveste a veteranului de război care şi-a regăsit părinţii după 15 ani

Mihai Suhane se numără printre puţinii veterani de război din judeţul Timiş care mai sunt încă în viaţă. Are 95 de ani, dar nu a uitat clipele groaznice prin care a trecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când la vârsta de 21 de ani a primit în mână o mitralieră şi a fost trimis pe câmpul de luptă. Şi-a părăsit cu lacrimi în ochi familia, părinţii şi cei opt fraţi, pentru că în sufletul lui nu credea că se va mai întoarce viu din război.

Bărbatul s-a născut pe 8 noiembrie 1918 într-o comună din judeţul Dorohoi, care în anul 1940 a fost ocupată de către trupele sovietice. Până la vârsta de 21 de ani a reuşit să termine şapte clase primare, iar vara îşi ajuta părinţii în agricultură, care reprezenta singura sursă de venit a familiei. Mihai Suhane provine dintr-o familie numeroasă formată din patru fraţi şi cinci surori, dar care au reuşit să trăiască decent, mai ales că tatăl lor era unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat pentru că avea mult pământ. Imediat după începerea războiului, în anul 1939, cei patru băieţi au fost trimişi pe câmpul de luptă. Mihai Suhane îşi aminteşte că „pe 15 noiembrie 1939 am fost încorporat în armată la Regimentul 3 Grăniceri Cernăuţi, unde am fost instruit până în martie cum să trag cu puşca, cu mitraliera sau cum să mă apăr în cazul unor atacuri. Apoi am fost repartizat la frontieră pe malul Nistrului, în judeţul Hotin”.

După câteva luni, soldaţii români s-au aflat în prima situaţie critică pentru că ruşii au început să facă un pod peste Nistru ca să treacă la noi în ţară, însă cei aflaţi la frontieră au primit ordin că nu au voie să îi atace. Mihai şi ceilalţi camarazi au stat nemişcaţi ore în şir, dar văzând că ruşii se apropie din ce în ce mai mult au decis că singura lor şansă de a scăpa cu viaţă este să fugă pe câmp. „Se întâmpla chiar de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dacă nu am fi fugit, am fi murit pentru că ruşii au reuşit să treacă Nistrul, iar pe şosele au fost trimise tancuri. O zi şi-o noapte am mers pe jos, nemâncaţi, până am ajuns la Prut, ne-am odihnit, ne-am reorganizat şi apoi eu am fost repartizat la Suceava”, povesteşte veteranul de război. Pe drum însă, bărbatul se află, din nou, în pericol de moarte pentru că în Dorohoi evreii, ascunşi prin acoperişurile caselor, au început să tragă. A scăpat cu viaţă şi de aici, iar după anul 1941, când România a intrat în război de partea naziştilor, a fost chemat la Bucureşti şi de aici repartizat la portul Baziaş, prima localitate de la intrarea Dunării în România.

A ajuns până la Orşova cu trenul, însă vaporul care trebuia să îl ducă la Baziaş nu mai putea naviga, astfel că Mihai Suhane a mers, încă o dată, pe jos timp de două zile. Ajuns la portul Baziaş, Mihai Suhane a rămas acolo până în anul 1944, când România întoarce armele împotriva Germaniei naziste şi se alătură Aliaţilor. În ziua de 23 noiembrie 1944 s-a petrecut o scenă ca în filmele de război. Veteranul de război îşi aminteşte că „eram în poziţie de tragere.

Era cinci dimineaţa şi unul dintre soldaţi a raportat că vede un vapor nemţesc venind înspre noi, apoi a mai văzut încă unul şi încă unul. Odată ajunşi în faţa noastră au început să tragă în noi. Ne-au înconjurat din trei părţi cu tunuri şi tancuri. Singura noastră scăparea a fost să ne retragem pe un deal, noi aveam două tunuri şi îmi aduc aminte că unul dintre cele trei vapoare a luat foc. Am avut noroc că am scăpat, au trecut gloanţe la câţiva centimentri de mine, am pierdut foarte mulţi camarazi. Am ajuns sus şi ştiu că unul dintre comandanţi m-a întrebat unde sunt ceilalţi soldaţi, dar când i-am răspuns am realizat că a surzit pentru că a stat lângă tunuri”. Cei câţiva soldaţi care au scăpat s-au retras la Timişoara, iar împreună cu ruşii, românii s-au reorganizat şi au reuşit să ocupe Banatul.

Totuşi, Mihai Suhane nu a putut să plece acasă în 1944 pentru că a fost recrutat în timp ce era în armată şi a trebuit să aştepte până în finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945. Timpul a trecut şi bărbatul abia aştepta să se întoarcă la familia lui despre care nu mai ştia nimic. Veteranul de război s-a prezentat la Orşova şi spera că cineva din familie îi va trimite bani şi haine ca să se întoarcă acasă, dar n-a primit niciun semn. A realizat că ceva rău se întâmplase cu părinţii şi fraţii lui în anii de război, aşa că i-a spus comandantului că nu poate pleca acasă, a primit nişte haine militare şi s-a întors la Timişoara. Timp de câteva săptămâni, Mihai Suhane a fost nevoit să doarmă pe stradă pentru că nu avea niciun ban şi a început să îşi caute un loc de muncă. A văzut un anunţ cum că la CFR se caută lucrători şi în scurt timp a fost angajat, de unde a şi ieşit la pensie.

La Timişoara, Mihai Suhane reuşeşte să se întâlnească cu una dintre surorile sale, care era măritată cu un bărbat ce lucra la Miliţie şi care a primit o locuinţă la subsolul unei clădiri din Timişoara. Mihai se mută cu aceştia, dar între timp soţul surorii sale este repartizat la Lipova, iar bărbatul rămâne singur în locuinţă. După puţin timp, bărbatul o cunoaşte pe Rozica, mai tânără cu unsprezece ani decât el, care lucra ca ţesătoare, şi cu care se căsătoreşte în anul 1948.

Dar teama că nu-şi va revedea niciodată familia îl înspăimânta şi a trimis mai multe cereri la ambasada Rusiei pentru a afla ce se întâmplase cu satul în care copilărise. După unsprezece ani de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Suhane află primele informaţii despre familia sa şi se decide să plece în Dorohoi ca să-şi revadă părinţii. „Atunci am aflat că în momentul în care satul meu a fost ocupat de trupele sovietice, părinţilor mei li s-a luat pământul şi animalele, iar surorile mele s-au urcat în căruţă şi au fost nevoite să evacueze satul. Sora cea mică care avea doar zece ani a rămas cu părinţii mei, dar când au venit trupele sovietice au trimis-o la muncă silită în Rusia, iar în final a ajuns în Kazahstan, unde s-a şi măritat. Ştiu că pe una dintre surori, un frate care era la Bacău a băgat-o la o şcoală de moaşe, alta la Crucea Roşie. Ceilalţi fraţi ai mei au scăpat din război, dar nu i-am mai văzut”, ne povesteşte veteranul de război.

Momentul în care Mihai Suhane şi-a reîntâlnit părinţii, după 15 ani, a rămas în mintea bărbatului bine întipărit. Veteranului de război începe să îi tremure vocea când ne povesteşte că părinţii lui nu mai aveau nimic, dar s-au bucurat atât de tare când şi-au revăzut copilul încât singurul porc care le-a mai rămas, pe care l-au ascuns în pod, l-au tăiat pentru că nu avea ce să îi dea să mănânce. Mihai a stat în Dorohoi două săptămâni şi a mai reuşit să îşi mai vadă părinţii o singură dată înainte să moară, iar pe fraţii lui nu i-a mai întâlnit niciodată.