În vechiul cartier Cetate, unde se află cele mai vechi şi valoroase clădiri din oraș, multe sunt declarate monumente istorice, întreaga zonă fiind inclusă în rezervaţia arhitecturală a oraşului.
Primărie, teatru, şcoala reală
În zona Pieţei Unirii, pe locul în care se află astăzi Liceul „Nikolaus Lenau”, a existat o casă în care, imediat după 1716, şi-a avut sediul primăria rasciană (rascian era numele dat de habsburgi sârbilor). În aceeaşi clădire au avut loc, după 1750, reprezentaţii teatrale. Imobilul a fost reclădit între anii 1878 și 1879 după proiectele lui Johann Reiber, în stil eclectic istoricist. În noul edificiu a funcţionat, din 1879, şcoala superioară reală ungară de stat, înfiinţată în 1870, după ce, în primii nouă ani, cursurile şcolii s-au ţinut în spitalul civil comunal.
Cafeneaua „La ceasul cântător”
Nu departe de liceul Lenau, pe strada Emanoil Ungureanu, la numărul 8, se află o clădire vestită spre sfârşitul secolului al XIX-lea pentru restaurantul şi cafeneaua artistică a oraşului, numită, nu se mai ştie de cine, „Spieluhr”. Era frecventată de tot soiul de artişti, literaţi sau istorici, unii pedanţi, alţi boemi, cu mese rezervate, care se adunau, de obicei, în jurul unui „mentor”. Aspiranţii la această breaslă stăteau la mesele învecinate, sorbind cuvintele maeştrilor.
Cafenelele din vechea cetate erau, în general, foarte frecventate, fiind un loc de întâlnire al elitei societăţii. Erau locuri în care se citeau ziarele, se juca popice, biliard sau cărţi, dar unde se şi puneau la cale fel de fel de intrigi sau afaceri. După ce această lume a dispărut, clădirea a devenit una obişnuită, iar după 1989 aici a funcţionat, pentru o vreme, muzeul „Memorialul Revoluţiei”, unde s-au depozitat documente preţioase legate de dramaticele evenimente petrecute la Timişoara în decembrie 1989.
Case-monument
Pe lista monumentelor istorice se află şi două case de pe strada Coşbuc. Prima, cea de la numărul 1, este casa Paul Zsivkoich (foto), unde se afla odinioară o ospătărie. Clădirea este menţionată pentru prima oară pe planul împărţirii interioare a oraşului şi cetăţii Timişoara din 1758, într-un spaţiu numit „amplasament pentru case burgheze cu etaj”. Faţada are elemente decorative clasiciste, combinate cu elemete neobaroce.
Pe aceeaşi stradă, la numărul 3, exista o casă încă din anul 1786.
Actuala clădire era, în 1828, proprietatea lui Nanette Kojadinovich. Ferestrele, terminate în arcuri semicirculare în partea superioară, sunt specifice pentru arhitectura clasicistă de la începutul secolului al XIX-lea, iar metopele cu rozete neoromanice, care sunt elemente de decor în partea aflată sub cornişă, aparţin stilului romantic al aceluiaşi secol. În spatele domului catolic din Piaţa Unirii, pe strada Pavel Chinezu, la numerele 3, 4 şi 5, se mai păstrează câteva din cele mai vechi case construite în zonă.
Casa parohiei protestante
Terenul pe care se află clădirea din Piaţa I.I.C. Brătianu nr. 2, la limita de nord-est a vechii cetăţi, a fost parcelat mai târziu, în anul 1831. Casa ridicată aici, în stil clasicist cu pilaştri dorici, apare pe planurile cetăţii din anul 1836. Pe zidul de la primul etaj, în jumătatea dreaptă a faţadei, s-a păstrat încastrat în zidărie un proiectil (foto) care fusese tras dinspre cartierul Fabric asupra cetăţii de către revoluţionarii maghiari care au asediat cetatea, în vara anului 1849.
Banca de Scont şi casa Sprung
Piaţa Unirii este flancată, pe latura sudică, de două clădiri impozante. La intersecţia străzilor Gheorghe Lazăr şi Vasile Alecsandri a existat, în 1752, o clădire cu parter şi etaj, în stil baroc, care aparţinea maistrului constructor şi membru în magistratul urban (consiliul primăriei comunităţii germane) Wenzl Lechner, iar în 1828 era proprietatea Theresiei Plausits.
Actualul edificiu, cu parter şi două etaje, a fost terminat în 1909 şi e cunoscut sub numele de palatul Miksa Steiner, după numele proprietarului. A fost ridicat de arhitecţii budapestani Marcell Komor şi Deszö Jakab, elevi ai celebrului arhitect Ödön Lechner, în stilul specific de la începutul secolului XX, cunoscut sub numele de Secession sau Jugendstil. Sursa de inspiraţie pentru unele detalii arhitectonice – mai ales casetele placate cu faianţă pe care se regăsesc motive folclorice florale – a fost arta populară maghiară. Remarcabile sunt, de asemenea, ferestrele largi, în arc de cerc, cu grilaj de fier forjat, coloanele false, balcoanele curbe din zidărie terminate în partea de sus cu un fronton din semicercuri şi un relief de faianţă colorată care încadrează stupul de albine, un element simbolistic frecvent al băncilor. Acesta se regăseşte şi pe poarta de intrare cu uşi metalice de pe strada V. Alecsandri, cea de-a doua poartă, din strada Gh. Lazăr, fiind destinată locatarilor.
Clădirea fost sediul băncii de scont, dar avea şi apartamente de închiriat. În colţul opus, la intersecţia străzilor A. Pacha şi Palanca se află o clădire cunoscută în 1808, care, în 1828, îi aparţinea lui Anton Sprung. Faţada clădirii este realizată în stil neoclasicist cu elemente baroce, într-o manieră tipică arhitecturii timişorene de la începutul secolului al XIX-lea.
Foto: banaterra.eu
Ar fi fost bine ca pentru fiecare casa mentionata sa fie si imagini.
Practica asta se foloseste in toate orasele tarii ? Si la Bucuresti este folosita aceiasi tehnica de distrugere intentionata a caselor monument istoric cu scopul de a acapara terenul pentru construirea unor cladiri din sticla si metal … Surpriza e ca cei care acapareaza aceste terenuri ai iluzia ca sunt si proprietari legali … P.S. Dragi smenari, „rechini imobiliari” si alte specii, va asigur ca „prietenia materiala” intre voi si notarii care incheie astfel de acte e una iluzorie … Roadele se culeg ceva mai tarziu tot de catre voi … Asa ca va irositi banii in proiecte moarte ..