„Oamenii nu votează. Instinctul le spune că n-are rost”, spunea Frank Herbert, într-o carte scrisă acum vreo 40 de ani. Sigur, pe vremea aceea, în România, votam cu toții. Dacă-i musai, cu plăcere. Ceea ce vedea maestrul Herbert în jurul său atunci a ajuns să se întâmple, la fel ca multe alte lucruri, decalat, și la noi.
Am votat cu entuziasm după 1989, era plăcut să ai impresia că alegi ceva, că poți să influențezi soarta țării. Între timp ne-am mai domolit. Și, deși în vremea când nu conta ce votăm eram o comunitate, acum, când vremurile s-au schimbat și nu contează ce votăm, ne-am transformat în electorat.
Comunității îi pasă.
Se implică, Electoratul are ochelari de cal. Indiferent cine a fost la putere, toți au dezamăgit. Inevitabil. Și atunci de ce mai există oameni care susțin cu fervoare o tabără sau cealaltă? De ce mai există „electoratul de dreapta”, „electoratul de stânga”? Electoratul este „setat”. „Ceilalți îs nașpa, ai noștri îs faini”.
Comunității îi pasă. Comunitatea merge la ședințele de consiliu local. În Consiliul Local Timișoara, cu mici excepții, ședințele nu prea au public. Motiv pentru care primarul Robu s-a gândit că mai bine întreabă lumea pe Facebook. „Lumea” care e de acord cu el în proporție de peste 80% dintre cei care n-au fost interziși pentru că și-au exprimat o opinie contrară.
Am devenit electorat. Votăm din patru în patru ani și în rest, cu mici excepții, nu mai facem nimic. Nu măturăm frunzele uscate din fața blocului, nu curățăm zăpada de pe trotuar. Nu luăm politicienii de guler atunci când o „comit”, ceea ce se întâmplă des. Înjurăm în barbă, unii mai mult, alții mai puțin, în funcție de „setare”, iar după patru ani votăm din nou. Poate pe alții, care o vor „comite” și ei.
