Nu candidezi, nu exiști. Acesta pare să fie motto-ul în ultima perioadă. Fel și fel de personaje, unele mai cunoscute, altele mai „de nișă” (ca să nu le știrbim optimismul) se bat (pasămite) pentru funcția de primar al orașului. Nu e nevoie, desigur, neapărat să ai o anume reputație ca să poți candida. Nici măcar să fi mișcat un deget pentru comunitatea din care faci parte. Totul e să vrei. Iar dacă vrei, orice este posibil. Chiar și să candidezi la Primăria Timișoara și să te alegi, la închiderea urnelor cu vreo 15 voturi nenorocite: vreo 5 de la familie, prieteni, cei care s-au hotărât totuși să îți acorde un vot de milă, vreo 7 de la altruiștii care votează întotdeauna cu toată lumea ca să nu supere pe nimeni și vreo 3 de la niște oameni, care, cel mai probabil, sunt niște mărinimoși și au vrut să te încurajeze, așa cum bați părintește pe umăr un copil lipsit de talent, dar care se visează mare sportiv. Sigur că ai pierdut lamentabil cursa, sigur că ar trebui să îți fie rușine să ieși din casă, chiar și pentru a-ți cumpăra un pachet de țigări, sigur că vei suferi din cauză că „ai fost furat, voturile au fost aranjate, timișorenii merită ce au ales, viniturile sunt de vină etc”.
Din păcate, acești oameni nu își vor pune, nici măcar pentru o clipă, întrebarea „de ce m-ar alege oamenii?”.
Sigur că și reciproca se aplică și sunt aleși cei care merită, poate, și mai puțin decât acești pseudo-candidați, însă acești câștigători au înțeles că nu poți să apari doar pentru câteva minute pe scenă, să spui două vorbe de duh și să primești aplauze la scenă deschisă, ci că este nevoie de cel puțin câțiva ani pentru a-ți construi un capital de imagine și o reputație.
Pe mine tare mă sperie acești oameni care nu au făcut nimic, dar apar acum în scenă cu pretenții de prim-soliști. Dincolo de faptul că mi se par rupți de realitate, au o doză de absurd care, pe alocuri (să-mi fie iertat) e vecină cu nebunia. Se vor supăra și vor vocifera pentru că nu vor fi aleși, ei oameni corecți, mânați în luptă doar de grija cetățeanului, ei care au joburile lor bine plătite, viețile lor frumoase și împlinite, ei care au vrut să se jertfească pe sine pe altarul orașului, ei vor pierde lamentabil și nu vor înțelege nici în ruptul capului de ce. Vor susține că sunt prea buni, speciali, minunați pentru ca acest oraș de rahat să priceapă ce șansă unică i s-a oferit. Și vor mai trece patru ani. Din nou ne vom vedea de ale noastre, îi vom uita pe toți acești „martiri ai democrației”, care nu înțeleg că nu de puseuri de voință are nevoie comunitatea, ci de o implicare continuă și asumată.
