La începutul acestui an Bobo Burlăcianu și Bobi Dumitraș – cei doi componenți ai grupului muzical – umoristic Fără Zahăr au împlinit 23 de ani de activitate. Cei doi artiști au lansat la sfârșitul anului trecut o nouă piesă care poartă numele de Albe Nevragii, iar la sfârșitul acestei săptămâni vor susține un nou concert acustic de iarnă la Timișoara, care va avea loc sâmbătă 20 ianuarie de la ora 20, la M2 Event Venue. Înaintea concertului din Timișoara în care băieții ne îndeamnă să le ascultăm poveştile muzicale şi să râdem cu poftă, am realizat un interviu cu Bobo Burlăcianu, artistul care este cunoscut și pentru colaborările sale cu Ada Milea.
Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat și cum te-au influențat acestea în cariera ta?
Primele discuri erau povești. Familia Chiț-Chiț, Aventurile baronului Münchhausen și Măria-Sa Puiul pădurii. Momente vesele cu Toma Caragiu, Birlic, Stela Popescu, pe care le știam pe de rost, cu intonație. Cenaclul Flacăra, câteva discuri cu muzică populara și unul cu muzică country de Alexandru Andrieș. Nu cred că m-au influențat foarte mult în carieră. Afară de faptul că obișnuiam să ilustrez poveștile cu jucării. Alegeam personajele, încropeam o scenografie cu o pătură și un scăunel și făceam un fel de regie în timp real, pe măsură ce mergea placa. Poate a ajutat la spectacolele muzicale pe care le-am făcut, nu-mi dau seama.
De unde îți vine inspirația pentru piesele proprii și care este mesajul pe care vrei să îl transmiți cu muzica ta?
Inspirația vine de acolo de unde vine pentru toată lumea. Fie din întâmplări și experiențe personale, fie din întâmplări externe. Ceva ce vezi pe stradă, sau la știri, ceva ce auzi într-o piesă sau citești într-o poezie. Viața în general inspiră. Trebuie doar să fim atenți și real interesați. Nu cred că am avut vreodată intenția de a transmite un mesaj. Când am pornit Fără Zahăr, am vrut să facem ceva care să ne placă nouă în primul rând. Dar pentru că suntem oameni, și nu suntem unici în felul ăsta, avem aceleași probleme, nutrim aceleași sentimente și trăim lucruri similare cu alți oameni, care se regăsesc în felul de a gândi și a simți cu ce cântăm noi. Mesajul e încorporat fără intenție. Dacă noi râdem, vor râde și alții la fel ca noi.
Ce părere ai de muzica rock românească de la ora actuală?
Una foarte bună. Îmi place.
Care sunt formațiile sau artiștii care îți plac?
În momentul de față byron e trupa mea preferată de la noi. Mi se pare o formație de nivel internațional. Om la lună au un traseu extrem de bun și îmi plac tare. Satoshi e un artist fenomenal pe care l-am descoperit anul trecut. Mădălina Pavăl e un proiect măiastru. La nivel de performanță și virtuozitate, mă înclin în fața trupei Irinei Rimes. Bubu Cernea e Dumnezeu la tobe. Emaa are un stil de interpretare unic pentru care o admir enorm. Și aș mai menționa pe Deliric pentru versuri. Dar m-am desprins de rock și nu sunt sigur dacă întrebarea se referea doar la genul ăsta.
Ce lipsește din scena autohtonă?
Nu știu să zic. Ar trebui să fiu la curent cu scena autohtonă și nu pot să mă laud cu asta. Sunt destui artiști noi pe care nu i-am ascultat. Dar, din ce știu, aș îndrăzni să zic… profunzimea textelor. Poezia. Scrisul e o artă, care în muzică devine derizorie și e păcat. Dar asta nu doar la noi, și în muzica străină. Mi se pare că e o problemă globală legată de textele muzicii comerciale.
Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
Un concert al Adei Milea cu Apolodor, în București, înapoi în 2005. După concert am stat de vorbă și m-a chemat la o repetiție în urma căreia am ajuns să cântăm împreună.
Cât timp acorzi repetițiilor?
Cu Ada repetăm mult pentru a distila esența textelor și pentru a produce live cea mai bună variantă de construcție a cântecelor, apropo de elementele sonore care le compun. Și chiar după ce piesele ies la public, mai pot interveni schimbări. Adei îi place mult să păstreze arta vie. La Fără Zahăr, pe de altă parte, am ajuns la un nivel de înțelegere cu Bobi care ne permite să rezolvăm piesele rapid. E un proiect de umor, mai mult decât de muzică și nu are teatralitatea Adei. Esența Fără Zahăr e în comedia versurilor pe care Bobi le ticluiește magistral și îl admir până la invidie pentru asta. Nu e nevoie de virtuozitate sau construcții muzicale complexe. Piesele se lucrează la înregistrare în studio, apoi le ascultăm cât să le învățăm, eventual repetă fiecare partea lui și le scoatem direct la scenă, să le facem de râs.
Ai vreun „ritual“ înainte de concert?
Nu. Teoretic, aș avea nevoie să stau în liniște, doar cu mine, măcar 20 de minute înainte. Practic, asta nu se întâmplă des, pentru că în majoritatea cluburilor în care cântăm nu există un backstage, urcăm pe scenă dintre oameni, în timp ce mai facem o poză sau dăm un autograf.
Uneori, din cauza drumurilor lungi nu apucăm să mâncăm decât fix înainte de concert, așa că intru pe scenă înghițind ultima îmbucătură. Dar m-am obișnuit în timp cu situațiile astea și am ajuns să fac față în aproape orice condiții.
Ce te faci în momentul în care ai uitat vreun vers dintr-o piesă pe care trebuie să o cânți?
Ne oprim și râde Bobi de mine, antrenând publicul și creând un moment haios dintr-unul penibil.
Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit vreodată în cariera muzicală?
Mă tem că nu prea am primit sfaturi. Am fost nevoit să mă prind singur. Ada Milea mi-a fost cel mai apropiat om de ideea de mentor, dar ce am de la ea nu se numesc sfaturi, ci învățăminte. Unul foarte important e să fii acolo cu gândul. Să gândești ceea ce rostești. Nu să reproduci o chestie pe care ai învățat-o. Ci să o interpretezi de fiecare dată cu prezență de spirit, în situație. Dar asta ține mai mult de actorie decât de muzică, deci nu știu dacă răspunde întrebării.
Dacă ar fi să dai un sfat celor care se gândesc să pășească pe acest drum, care ar fi acela?
Perseverență. Excelența e mariajul între talent și muncă. Cultivați talentul prin studiu și antrenament. Nu vă culcați pe o ureche. Viața întreagă e o oportunitate de cunoaștere, creștere și dezvoltare și nu sunt clare limitele performanței. Pele a fost cel mai bun fotbalist, dar putea să facă ce face Mesi? Schumacher a fost cel mai bun pilot, dar vine Verstappen și-i ia recordurile la rând. Omenirea avansează cu fiecare vârf de lance, tot mai sus. Jimi Hendrix, da, stiu, dar l-ați ascultat pe băiatul ăla de la Polyphia? E important, pe cât posibil, să ținem pasul.
Se spune că muzica rock trebuie să fie una de atitudine. Să transmită mesaje sociale și politice. De ce crezi că în zilele noastre în muzica rock românească trupele se feresc să ia atitudine explicită împotriva nedreptăților?
Credeam că hip-hop-ul ar fi o muzică de atitudine mai degrabă. Asta e o discuție mai amplă, mă duce cu gândul la rolul artei în civilizație. Și chiar dacă o reducem doar la muzică, tot mi-e greu să răspund în câteva propoziții. Mai întâi, nu cred că ține de genul muzical. Bob Dylan a fost implicat social cântând folk. Apoi, eu cred că fiecare artist are o datorie față de el însuși, și nu față de societate. Ca artist, important e să fii autentic. Bine, e important să fii și relevant și educat, și aici e o problemă. Dar, din punct de vedere creativ, artistul are nevoie sa creeze fidel față de ce simte și de valorile în care crede. Dacă crede în iubire și simte că ăsta e cel mai important lucru, atunci să cânte despre iubire. Dacă crede în bani și faimă, pentru că asta e valoarea reală pentru el, atunci să cânte despre bani și faimă. Țoale, mașini, femei, droguri, etc. Dacă găsește valoare în umanitate și coeziune socială, atunci să tragă semnale de alarmă despre lucrurile care nu merg bine în societate. Dacă e depresiv, să cânte despre cum îl băteau ai lui. Nu poți să ceri artiștilor să fie toți implicați social și politic. Că fiecare e după alt calapod.
Care sunt trupele străine aproape de sufletul tău? De ce?
The Beatles. Pentru că e fascinant să scoată o piesă la jumătate de secol după desființare. Și una foarte bună. Am o listă lungă de artiști preferați, dar e târziu și nu mai am vreme să o scriu până trebuie să predau interviul. Și dacă zic doar câțiva, o să se supere ceilalți.
Care este visul tău muzical? Să cânți în cea mai mare sală de spectacole din lume? Să compui o piesă din categoria „de neuitat“?
Nu, n-am niciun vis de felul ăsta. Nici n-am avut vreodată. Eu am ajuns aici din curiozitatea de a descoperi lucruri pe care nu le știam despre mine. Mi-a plăcut drumul. N-am avut o destinație precisă. Ca și cum m-aș fi plimbat prin centrul medieval al unui vechi oraș european și, în loc să vreau să ajung la catedrala cutare, aș fi zis: Uite străduța asta ce frumoasă e. Hai să mergem pe ea mai întâi. La primul spectacol de teatru pentru care am compus muzica, lucram cu câțiva studenți care până la premieră trebuiau să cânte niște cântece live, cu chitară și tobă, o clapă, ei neștiind să cânte la instrumente. Nici eu nu știam decât oleacă de chitară, așa că urma să învățăm împreună. Și după o repetiție, unul din actori m-a întrebat: Crezi că o să putem suna ca o trupă până la premieră? Asta era peste o lună și ceva. Și am zis: Sincer, nu cred. Dar promit să ne dăm toată silința și să facem tot posibilul pentru asta. Și au sunat. Ca o trupă de garaj, e drept, dar… ca o trupă. Dacă îmi pun un scop măreț am senzația că trasez o formă pe care mă chinui să o umplu cu fond. Importanța formei pune presiune și scade valoarea fondului, a pașilor efectivi pe care îi fac ca să ajung acolo. E posibil să mă grăbesc, să sar niște etape, să o iau pe scurtături și să nu mai înțeleg ce anume fac, ci doar de ce. Dar dacă mă concentrez asupra drumului, dacă fac pașii atent și îi las să mă poarte unul după altul, drumul acela va fi însemnat ceva pentru evoluția mea. Îl voi ține minte. Fondul va căpăta o formă necunoscută, surprinzătoare poate, dar va fi consistent. Eu funcționez mai bine cu țeluri mici. Încearcă în fiecare zi să fii mai bun decât în ziua precedentă. Nu cu mult. Cu câte un pic. Sigur ajungi unde ai nevoie.
Unde te vezi peste cinci ani?
Evit să fac supoziții și planuri. Lumea devine tot mai imprevizibilă. Schimbările se petrec galopant. O pandemie aici, un război acolo… Nici nu cred că vreau să știu. Prefer să aflu. Și să fac tot posibilul să iasă bine, cu prezență de spirit, în situație.
