Nu departe de Gladna Română, într-o vale străbătută de un pârâu şi mărginită de dealuri acoperite de livezi şi păduri de la poalele munţilor Poiana Ruscă, se află satul Zolt, una dintre cele mai frumoase şi arhaice localităţi de munte din judeţul Timiş. În liniştea satului, civilizaţia urbană este o altă lume, din alt timp, aproape străină locuitorilor de aici. Complexul turistic şi restaurantul construite în apropiere oferă celor care doresc să petreacă în zonă mai multe zile posibilitatea de a vizita frumuseţile naturale din împrejurimi şi monumentele istorice din zonă, printre care se remarcă numeroasele bisericuţe de lemn.
„Blidul de aur”
Aşezarea Zolt este amintită din 1454 ca proprietate a lui Ioan Huniade, dar districtul din care făcea parte, locuit de o populaţie românească, este menţionat încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Ulterior, aşezarea a avut mai mulţi proprietari, iar în conscripţia din 1717 figura în districtul Făgetului, alături de Gladna şi Româneşti, ca o aşezare cu zece case.
După unii, numele satului vine de la denumirea protoslavă a aurului, care se găsea din belşug în zonă, iar altă teorie, mai puţin credibilă, susţine că originea numelui s-ar afla în cuvântul trac „zoltes”, care înseamnă, de asemenea, galben, auriu, aur. Cinci galerii, dintre care trei foarte vechi, confirmă, de altfel, exploatarea aurului în zonă şi se spune că odinioară satul era supranumit „blidul de aur”.
Iorgovan şi „ulieşii”
La fel ca în mai toate satele în care tradiţia n-a murit, şi aici localnicii mai ştiu poveştile de altădată despre „năzdraveni” şi „ulieşi” care făceau doar un pas din cetatea Devei până la Margina şi încă unul până în cetatea Şoimoş de pe valea Mureşului. O altă figură mitică a locului e Iorgovan, care, împreună cu calul său, ajungea dintr-un singur salt din părţile Mehadiei până la izvoarele Begheiului.
Scăpaţi de colectivizare
La Zolt, piatra şi lemnul au fost, de-a lungul secolelor, principalele materiale de construcţie. Cele mai multe case sunt ridicate pe un soclu de piatră, iar cele vechi mai ales au fost construite din bârne de lemn. Geamurile sunt acoperite de şolocaturi, iar multe din porţile înalte, tot din lemn, încastrate în ziduri de piatră, mai au vechile încuietori din fier forjat, meşterite în secolul al XIX-lea. Viaţa locuitorilor este la fel de arhaică, cu podeţele de lemn făcute de localnici care leagă cele două jumătăţi ale satului despărţite de cursul de apă sau cazanele de fiert ţuică şi tocitoarele aflate în câte o povarnă, tot pe malul pârâului.
Viaţa patriarhală a satului care nu pare să fi fost deranjată de trecerea anilor se datorează şi faptului că aşezarea a scăpat de colectivizare. Localnicii mai bătrâni îşi amintesc că, deşi Zoltul se afla într-o zonă muntoasă care nu se preta colectivizării, nu a fost ocolit de activiştii de partid care aveau sarcina de a evalua posibilităţile organizării unui CAP.
Aceştia au sosit la Zolt pe o vreme friguroasă şi au fost duşi la casa unui sătean, unde au fost cinstiţi din belşug cu ţuică fiartă. Au fost convinşi apoi să recolteze probe de pământ din cele mai proaste locuri, au plecat încărcaţi cu miei şi ţuică şi Zoltul nu a mai fost colectivizat niciodată.
Satul cu două biserici
Pe un deal se află o veche bisericuţă de lemn, în mijlocul cimitirului satului, care, se spune, a fost adusă de la Gladna Română. Potrivit tradiţiei, în locul respectiv a existat o altă biserică, mult mai veche, un anume popa Stan fiind cunoscut încă din 1511. Pictura bisericii este foarte bine păstrată şi, cu toate că satul are, chiar în mijlocul lui, o biserică nouă, a cărei piatră de temelie a fost pusă în 1912, biserica veche nu a fost părăsită cu totul. Aici se ţin slujbele de înmormântare şi cea din Duminica Tomii, când se face pomenirea morţilor.
Biserica cea nouă a fost ridicată pe o proprietate a familiei Popovici, care şi-a construit aici un conac, devenind foarte ataşată de nevoile sătenilor. Ctitorul bisericii, terminate în 1936, a fost fiul protopopului din Lugoj, avocatul Titus Popovici, deputat de Severin în anii interbelici. Portretul său se află pe un perete al bisericii, fiind menţionată calitatea sa de ctitor al sfântului lăcaş.
Foto: wikipedia.org; Dan Buruleanu
