La poalele munţilor Poiana Ruscă, pe versantul nord-vestic al acestora, comuna Fârdea şi satele aparţinătoare sunt aşezate într-una din cele mai pitoreşti zone ale judeţului, unde amatorii de turism pot petrece zile de neuitat.
În satele din zonă, aflate departe de influenţele civilizaţiei urbane, s-a păstrat în bună parte atmosfera arhaică a societăţilor tradiţionale, în ciuda elementelor de modernitate care au pătruns până aici. De câțiva ani, în zonă au fost construite hoteluri şi pensiuni care oferă servicii la preţuri foarte convenabile turiştilor care doresc să cunoască mai îndeaproape frumuseţile zonei.
Vechi aşezări româneşti
În bazinul izvoarelor râului Bega, de-a lungul râului Gladna, se aflau în Evul Mediu şase sate atestate documentar în secolele XIV-XV. Prima ştire mai amănunţită datează din 1361, când râurile Gladna şi Gladniţa sunt menţionate ca hotare între două moşii. În secolul al XV-lea, moşia Fârdea apare ca district românesc, dăruit la 1453 lui Ioan de Hunedoara. Un an mai târziu, în cuprinsul districtului este atestat şi satul Gladna.
Districtul era alcătuit din zece aşezări, dintre care trei purtau numele de Gladna. Acestora li s-a adăugat ulterior actuala Gladna Montană, unde austriecii au adus, în secolul al XVIII-lea, mai mulţi mineri din Banat şi mineri germani, pentru exploatarea minereurilor feroase. Tot aici s-a înfiinţat şi o făbricuţă de unelte. Noua aşezare s-a întemeiat în hotarul vechii comune Gladna, care a primit denumirea de Gladna Română. Documentele vorbesc de existenţa unei mici nobilimi româneşti, de origine cnezială, care a primit danii de sate din partea Corvineştilor.
Mica cetate nobiliară
La capătul dinspre munte al satului Gladna Română, nu departe de vechea vatră a aşezării, se mai puteau vedea, până în urmă cu câteva decenii, urmele unei mici cetăţi cu şanţ de apărare şi val de pământ. Cetatea nu este atestată documentar, dar ea este pomenită în lucrări mai tîrzii, din secolul al XIX-lea. După urmele rămase, ea se întindea pe aproximativ 2.000 de metri pătraţi, avea o formă ovală, iar în interior avea o curte mică, de formă pătrată, cu fiecare latură de aproximativ zece metri. Cetatea a fost înălţată pe o stâncă şi era înconjurată de un şanţ de apărare adânc de până la şase metri şi lat de aproape zece metri, iar pământul care a fost scos în urma săpării şanţului a fost folosit la ridicarea unor valuri de pământ, care aveau tot rol de apărare. Accesul spre cetate se făcea printr-o deschidere a valului unde se afla poarta, pe una din laturile mai ferite ale cetăţii, în timp ce pe partea opusă exista o pantă foarte abruptă, care oferea cetăţii o apărare naturală.
Multe urme au fost distruse de căutătorii de comori, dar o campanie de cercetare arheologică întreprinsă în zonă a stabilit că aici fusese construită o cetate din lemn, cu clădiri ridicate deasupra unor tălpi aşezate pe stânca nivelată. S-au găsit şi fragmente de lipitură cu care au fost lipiţi pereţii, ce purtau urme de incendiu, şi resturi de cahle, probabil de la sobele de încălzit. Cetatea îmbina unele caracteristici ale arhitecturii militare din zidărie cu tehnica folosită la construcţiile de lemn, fiind asemănătoare cu unele cetăţi transilvănene de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor. Se presupune că cetatea de la Gladna ar fi fost ridicată pe domeniul regal în vremea regelui Sigismund de Luxemburg, de o familie de mici nobili.
„Poiana fetei” şi legenda ei
O poiană aflată nu departe de sat are numele legat de o veche legendă, păstrată până astăzi. Se spune că la Margina locuia un paşă al cărui fiu se îndrăgostise de o frumoasă fată de român. Părinţii şi rudele fetei au considerat dragostea turcului o insultă şi nici n-au vrut să audă de iubirea celor doi tineri. L-au atacat pe fiul paşei şi l-au omorât, iar apoi, ca să scape de răzbunarea paşei, locuitorii s-au refugiat în munţii Padeşului. Fata, la rândul ei îndrăgostită de fiul paşei, i-a trădat, dezvăluindu-le turcilor locul în care se ascundeau.
Aceştia i-au înconjurat şi i-au omorât până la ultimul, iar fata a fost omorâtă cu cuţitul de fratele ei, după ce a făcut-o trădătoare. Locul în care s-ar fi petrecut aceste grozăvii se numeşte şi astăzi „Poiana fetei”.
Ocupaţii tradiţionale
Văiegile pentru bătut şube de la Gladna erau cunoscute odinioară în toată zona, iar şubele făcute aici erau căutate până la Arad sau Vârşeţ. Pe la începutul secolului trecut, la Gladna Română erau 21 de văiegi, în timp ce în urmă cu jumătate de veac, mai erau doar patru. Astăzi, doar bătrânii care le-au apucat mai ştiu de ele. Ei povestesc că văiegile erau aşezate pe un baraj care zăgăzuia apa iar instalaţia care producea materialul pentru cioareci sau şube avea o mulţime de piese. Văiaga – spun bătrânii satului – avea o roată care era pusă în mişcare de un braţ al râului deviat de la albia sa principală, pe un iaz cu o cintură, care bătea apa, iar labele ciocăneau pe nişte maie care băteau şubele. Meşteşugul s-a pierdut însă cu totul din momentul în care şubele n-au mai avut căutare.
Vechi erau şi morile de apă, construite din bârne şi zidărie de piatră, cu roţi orizontale şi verticale aflate dedesubt, care puneau în mişcare moara. Şi acestea au rămas astăzi doar în amintirea sătenilor. La Gladna Montană, chiar la intrarea în sat, a existat şi o fabrică de sticlă, care s-a închis după cel de-al doilea război mondial.
Împroprietăriţi cu pământ după primul război mondial, sătenii şi-au ridicat gospodării frumoase, în tradiţia zonei, iar comerţul cu vite era înfloritor. Chiar dacă Gladna a scăpat de colectivizare, recoltele slabe din anii următori i-au determinat pe mulţi să plece la oraş. Puţine case vechi, construite din bârne de lemn pe fundaţie de piatră, cu geamuri mici şi acoperite de obloane se mai pot vedea la Gladna. Casele erau aşezate perpendicular pe axa drumului, camera mare, a „goşcilor”, fiind singura care dădea spre stradă. În prelungirea acesteia se afla „cinda”, unde se gătea, şi o cameră mai mică în care se aduna întreaga familie. Fiecare casă avea la stradă o bancă, unde se stătea la „givan” în zilele de sărbătoare.
Vechea biserică de lemn din Gladna a fost mutată la Zolt, iar o biserică mai nouă a fost demolată pe la începutul secolului XX, lemnul fiind folosit pentru construirea unei case care se mai vede şi astăzi. Oamenii vorbesc şi de mocăniţa care lega Mănăştiurul de Padeş şi sunt convinşi că reabilitarea acelei căi ferate ar atrage mulţi turişti în zonă, aşa cum şi agroturismul poate fi o şansă pentru dezvoltarea acesteia, căci străinii, ba chiar şi mulţi orăşeni autohtoni privesc şi astăzi cu admiraţie şi uimire carul cu boi care trece agale pe uliţa satului.
Sursa foto: www.panoramio.com
