Oamenii sunt cam deprimați în orașul acesta. Nefericiți cu zilele. Apoi își fac curaj și încearcă să zboare, știind că finalul e ireversibil.
E o defecțiune socială întreagă care se construiește până în punctul acela, pas cu pas, în familie. Odată ce au venit pe lume, copiii sunt crescuți ca niște organisme mutante, modificate genetic, a căror supraviețuire depinde 1) de suma banilor „câștigați” de părinți cu sacrificiul timpului alocat creșterii copiilor și 2) de toate barierele posibile și imposibile, în general inventate și induse social.
Copilul nu crește liber, nu are voie să se joace cu puța-n nisip, și nici să culeagă o dudă din pomul de pe marginea aleii parcului, pentru că e poluat. Nu are voie să mângâie un câine, pentru că acesta are microbi. Copilul nu poate sta lângă un alt copil cu dizabilități locomotorii, venit și el în parc, la joacă, pentru că, cine știe, poate se ia…
Sunt copii care cresc smuciți. Care aud mereu „nu e voie”, „nu așa”. Copii pentru care părinții asudează la câte 2 -3 joburi, ca să le construiască casă „cum trebuie”, galben cu maro, cu trotuare din dale în formă de biscuiți roșu și gri, căci „așa se face”, la fel cum se face să ai un petec de gazon, șezlong pe care nu stai niciodată și camera la mansardă pentru prunc.
Când urcă seara la culcare, copilul primește, eventual, un device inteligent cu care să interacționeze. Păpușa oaie „micul românaș” îi spune poveștile de noapte bună, sau „Îngerașul”, în timp ce, de pe tabletă, rulează alte povești tradiționale românești. Cercul e vicios: părinții sunt obosiți, „fac atâtea sacrificii pentru ăsta micu”; iar copiii cresc pseudo-orfani. De la gadgeturi nu învață creativitate. Puși în fața unei coli albe, habar nu au ce să facă. Așteaptă să li se spună „cum se face”. Iar dacă nimeni nu preia inițiativa care lor le lipsește, clachează. Părinți, gândiți-vă la cum nu v-ați crescut copiii!
