Când mă gândesc că regii audiențelor din ultima săptămână sunt un milionar rasist homofob care scuipă semințe și un contratenor care și-a mai tras și rochie cu decolteu mă apucă râsul.
Gigi Becali și Cezar Ouatu, cele două nume parcă predestinate miștourilor (reușite sau nu), ne-au ocupat televizoarele, calculatoarele și au intrat în sufragerii. Cred că doar dacă erai călugăr tibetan scăpai de valul de informații despre mamele, mătușile, rochiile celor doi. Pentru monahii ortodocși nu bag mâna în foc că nu s-au rugat pentru acest Ștefan cel Mare de Pipera, care demonstrează că evoluția umană ne poate juca și farse de prost gust. Problema nu este însă asta, pentru că știm cu toții că audiența te pune cu botul pe labe când te aștepți mai puțin. Ciudat (și asta ca să folosesc un cuvânt de bun simț) este modul în care Becali-Ouatu au intrat în casele noastre.
Ouatu a fost o controversă încă de la început. Românii, și cei care se uită la Eurovision și cei care nu o fac, s-au împărțit în tabere pro și contra. Trebuie să recunosc: nu poți avea o atitudine “așa și așa” față de Ouatu. Ori îți place, ori nu. Iar când s-a ridicat omul din rochie, chiar că trebuia să iei o poziție față de el. Ce este și mai clar în cazul său este că cineva a încurcat niște rotițe. Personal, nu consider Eurovision-ul un reper pentru promovarea țării sau pentru muzică în general, însă la noi se face atâta caz pe această temă și, ce e mai important, se cheltuiesc bani publici, încât e păcat să stai deoparte. Televiziunea română a făcut, pe banii noștri, un show mare și tare, la care s-au prezentat, cu foarte mici excepții, niște “mumii”, vorba Paraziților, iar dintre toți concurenții a fost ales Ouatu.
Să ne înțelegem: nu-i ușor să fii contratenor.
Însă cântărețul a fost ca o piesă de puzzle care nu se potrivește cu peisajul: a interpretat o melodie care nu doar că nu i-a pus în valoare calitățile vocale, ci a coborât o tehnică vocală serioasă de pe scenă fix în șaormerie. Al cui o fi meritul? Greu de zis. Cert este că Cezar s-a întors de la Eurovision cu fusta între picioare, iar presarii noștri tabloizi și-au mușcat mâinile că nu au reușit să scoată destule mizerii despre el, nici pe Angela Gheorghiu nu au putut să o provoace suficient, căci soprana nu are aceleași butoane ca Vadim Tudor.
Cu Becali este însă cu totul altă treabă. Aici a funcționat totul: penibilul, prostia, ignoranța, iresponsabilitatea. Proaspătul condamnat își făcea cruce cu gesturi largi, riscând să agațe vreunul dintre zecile de microfoane întinse cu speranță spre gura lui de milionar în dizgrație. Văzându-i neamurile cernite și insistența cu care o anumită televiziune titra “Românii îl vor pe Becali în libertate” vi s-a făcut milă de el? Atunci faceți un mic efort să aflați mai multe despre dosarul schimbului “avantajos” de terenuri dintre Becali și MapN, să vedeți cam cu ce s-a ocupat preferatul călugărilor de pe muntele Athos. Nu vi s-a părut niciodată ciudat cu câtă bravadă anunța, în celelalte cazuri, că va ieși victorios, transformând actul de justiție într-un bâlci pe teme religioase? Ce știa Becali despre judecătorii respectivi și nu știa nimeni? Iată o întrebare de o mie de puncte. Și dacă la mai bine de zece ani de când câțiva jurnaliști au publicat, sub amenințările directe ale latifundiarului, anchete despre escrocheria cu MApN astăzi atitudinea presei față de un infractor condamnat definitiv este cea a unui pudel prostuț care se freacă de piciorul celui care-i dă de mâncare înseamnă că suntem o societate bolnavă. Vi s-a făcut milă de Becali, cum mănâncă el, care a „dat la toți”, pâine cu marmeladă la pușcărie? Înseamnă că v-a făcut. Pe partea economică, așa cum știe el mai bine.
