Vechea capitală a dacilor din Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa Regia, ascunde încă multe enigme despre religia şi cunoştinţele ştiinţifice ale acestora, parţial reconstituite cu ajutorul informaţiilor din textele vechi şi prin interpretarea descoperirilor arheologice, care vorbesc despre religia politeistă a dacilor şi caracterul predominant urano-solar al acesteia.
Zeii şi sanctuarele geto-dacilor
Numărul mare de sanctuare patrulatere şi circulare ale dacilor descoperite în incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia şi în cetăţile de apărare care o înconjurau pledează şi ele pentru credinţa pe care dacii o aveau în mai mulţi zei, cei mai importanţi fiind Zalmoxis şi Gebeleizis. Toate sanctuarele dacice erau deschise, sub cerul liber, nu s-a constatat la nici unul dintre acestea urma vreunui acoperiş, ceea ce este o dovadă în plus a existenţei unui cult solar, cum sugerează şi splendidul „soare de piatră” din capitala dacilor. Textele antice vorbesc despre Zalmoxis, un zeu chtonian, şi Gebeleizis, un zeu ceresc, dar e greu de precizat care dintre aceştia deţinea supremaţia şi la care dintre ei credeau dacii că merg cei care părăsesc lumea pământeană. Istoricul grec Herodot povesteşte că Zalmoxis ar fi fost sclav al lui Pitagora în insula Samos dar şi-a câştigat libertatea şi o mare avere, apoi s-a întors în ţara sa. Cum dacii erau ignoranţi, Zalmoxis, care trăise în preajma învăţatului grec şi a dobândit o învăţătură solidă, a pus să i se zidească o sală în care îi învăţa pe cei mai de seamă oaspeţi ai săi că niciunul nu va pieri, ci vor vieţui veşnic cu toţii. Între timp, şi-a săpat o locuinţă subterană şi s-a făcut nevăzut, timp de trei ani. Revenirea printre semenii săi a întărit credinţa geto-dacilor în nemurirea sufletului iar cu timpul, chiar Zalmoxis a fost socotit zeu. Tot Herodot îl menţionează şi pe Gebeleizis, căruia, o dată la cinci ani, geto-dacii îi trimiteau cîte un sol care era aruncat în sus, în vârful mai multor suliţe. Dacă acesta murea, însemna că zeul le este prielnic, dar în caz contrar era socotit un păcătos şi un alt sol era trimis cu rugăminţile adresate zeului. Tot spre cer, către un zeu al lor, trăgeau dacii cu săgeţi atunci când tuna şi fulgera. Temple subterane nu s-au găsit şi nici alte indicii în peşterile cunoscute care să sugereze prezenţa unor sanctuare în interiorul lor, dar cultul lui Zalmoxis exista cu siguranţă.
Sanctuarul-calendar din incinta sacră
Un alt istoric, Iordanes, vorbeşte nu fără temei despre Deceneu, marele preot al geto-dacilor, care i-a dezbărat de năravurile barbare, i-a iniţiat în tainele fizicii, le-a demonstrat teoria celor douăsprezece semne zodiacale, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice. Marele sanctuar circular din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia vine să confirme spusele sale, căci enigmaticul monument, cunoscut de peste două veacuri, şi-a dezvăluit cu mare greutate tainele.
Acesta este alcătuit din trei cercuri concentrice – unul alcătuit din 104 blocuri de andezit care alcătuiesc un cerc perfect închis, un al doilea din stâlpi de andezit, din care 180 erau mai înalţi şi mai înguşti şi 30 mai scunzi şi mai laţi, grupaţi într-un mod semnificativ: după şase stâlpi înalţi şi înguşti urmează unul scund şi lat, această grupare, cu siguranţă deloc întâmplătoare, repetându-se de 30 de ori. Urmează un ultim cerc din 68 de stâlpi groşi de lemn care prezintă patru întreruperi şi o incintă în formă de potcoavă, alcătuită din 34 de stâlpi groşi de lemn, mai puţin înalţi decât cei ai cercului. Diametrul sanctuarului, măsurat de la exteriorul blocurilor care alcătuiesc primul cerc, este de 29,40 metri. Desigur, marele sanctuar circular nu s-a păstrat în forma lui iniţială, fiind distrus, la fel ca celelalte, în primul rând de trupele romane, dar fragmentele păstrate de-a lungul veacurilor au permis reconstituirea acestuia. Întreg sanctuarul este aşezat pe o terasă artificială, amenajată de mâna omului, care, împreună cu sanctuarul, par să dateze din vremea regelui Decebal. Iniţial, forma sanctuarului a fost cea care a atras atenţia cercetătorilor, ulterior atenţia acestora îndreptându-se asupra stâlpilor de andezit şi a felului în care aceştia erau grupaţi. Din multitudinea interpretărilor conturate de-a lungul timpului, cea mai plauzibilă este aceea că pe lângă caracterul sacru al acestui loc de cult, exista şi o legătură cu fenomene astronomice, sanctuarul fiind socotit un templu-calendar al dacilor. Determinarea tipului de calendar pe care îl reprezintă e dificilă: grupul de şapte stâlpi a fost pus în legătură fie cu mistica pitagoreică a numerelor, fie cu zilele săptămânii, dar aceste presupuneri, oricât de seducătoare, au ajuns în impas. În urma unor complicate calcule, s-a conturat ipoteza potrivit căreia calendarul dacic cuprindea simboluri calendaristice de bază, respectiv ziua, luna şi anul, considerat de 360 de zile şi reprezentat doar prin cele ale unui semestru, probabil din considerente arhitectonice şi de spaţiu, aşa cum sugerează cei 180 de stâlpi-zile. Săpăturile făcute la sanctuarele patrulatere de la Sarmizegetusa şi Costeşti au evidenţiat că numărul 6 şi multiplii lui joacă un rol important şi stă, în diferite forme, la baza construcţiilor, fie din motive religioase fie ca rezultat al unor observaţii astronomice, o simplă serie de coincidenţe fiind foarte puţin probabilă.
Analogii în preistorie şi antichitate
Anul de 360 de zile era folosit de mai multe popoare din antichitate, când, după îndelungate observaţii, muncile agricole au fost rânduite în funcţie de răsăritul şi apusul unor stele strălucitoare şi uşor de observat, luate ca reper, care coincid cu revenirea aceloraşi anotimpuri, astfel încât existenţa unui an calendariastic similar la daci e foarte plauzibilă. Mai mult, calendarul dacic era, cel mai probabil, unul original, bazat pe observaţiile făcute de preoţi iar structura monumentului indică, potrivit calculelor matematico-astronomice făcute de un savant francez, o modalitate autohtonă de corectare a calendarului. Nu departe de marele sanctuar din capitala dacică se află micul sanctuar circular, cele două lăcaşe de cult prezentând multe asemănări. Se presupune că acesta avea legătură cu observarea unor fenomene cereşti şi reflecta date astronomice fără legătură cu calendarul. Monumentul de la Sarmizegetusa nu este singular, în antichitate fiind frecventă reflectarea unor observaţii astronomice în monumente destinate cultului, de la monumentele megalitice şi altarul de sacrificii vedic care reflectă vechiul calendar indian, până la Templul Cerului din Beijing.
