Școala care ne „schilodește” viitorul versus părinții care cresc „genii neînțelese”

Un subiect care ține în această perioadă opinia publică într-o amplă dezbatere este cel al școlii românești care „mutilează” destine, le dă copiilor o serie de episoade anxioase, care, cu siguranță le vor marca viitorul, despre profesorii și educatorii care folosesc palma pe post de abecedar ș.a.m.d. Așa cum ne place, ne-am poziționat pe baricade diferite, unii apărând sistemul românesc și arborând o anumită mândrie națională (sau naționalistă?) în ceea ce privește metodele de predare din școli și efectele pe care le au acestea asupra tinerilor care, nu-i așa, sunt oricum mai culți, mai informați și mai deștepți decât ai altora, și unii care spun că școala este răul absolut al societății de astăzi, acel mamut infam care pune în pericol sănătatea mintală a viitoarelor generații. Nu există linie de mijloc, nu există o perspectivă obiectivă asupra situației, uităm că există profesori cu har, și profesori lipsiți de cunoașterea metodelor pedagogice, că există și elevi mai înzestrați sau mai puțin înzestrați de natură, eliminăm complet factorul „educație din familie” și așteptăm ca școala să facă imposibilul pentru a ne asigura că actuala generație va avea, in corpore, un viitor cât se poate de luminos.

Nu se poate vorbi, din punctul meu de vedere, de toate aceste lucruri, de rolul școlii în România, referindu-ne doar la cazuri particulare, cum au fost, spre exemplu chiar în ograda noastră, cel al educatoarei acuzate că îi lăsa pe copii să se uite în timpul orei la desene animate sau cel al profesoarei din Făget suspectată că ar fi avut o relație indecentă cu un elev de-al său, fără a ne raporta și la cele ale profesorilor implicați, datorită cărora foarte mulți elevi timișeni au avut rezultate uluitoare la diverse competiții internaționale și care învață acum la universități de prestigiu din întreaga lume. Școala este, la fel ca și celelalte domenii esențiale ale unui sistem democratic (sănătate, cultură etc) proiecția în oglindă a deciziilor politice care se iau zi de zi de către partidele din România și cred că aici ar trebui pusă de fapt presiunea.

Că modelul de educație nordic, cel britanic sau cel american ar fi mai potrivite pentru a fi aplicat în școlile autohtone, este o chestiune pur utopică, atât timp cât lucrurile sunt gestionate de niște amatori la nivel de vârf, mulți dintre ei cu studii incerte sau diplome obținute la diverse universități fantomă.

Dacă profesorii sunt principalii vinovați, dacă metodele lor de predare sunt atât de nepotrivite cu sensibilitățile emoționale ale copiilor din ziua de astăzi, poate că nu ar fi rău ca părinții să nu mai alerge cu toții la „pomul lăudat” și să aleagă cu mai multă înțelepciune atunci când își înscriu copilul la o școală sau alta. Nu se gândesc niciodată să ia în calcul că, poate, micuțul lor nu are aptitudini și nu își dorește să urmeze un profil, să zicem, de informatică, ci este forțat să facă aceste lucru pentru că ai săi părinți consideră că a fi informatician este o meserie care îți asigură un viitor. Evident că fără competențe în acest domeniu, elevul se va simți marginalizat, persecutat, iar profesorul, la rândul său, frustrat că trebuie să lucreze cu un elev care nu au nici o aplecare pentru domeniul tehnic.

Nu putem vorbi, la general, în nici una dintre situații. Nu toți părinții sunt niște snobi sau parveniți care nu înțeleg că ale lor progenituri nu au capacitatea de a face față unei anumite orientări educaționale, la fel cum nici toți profesorii nu sunt capabili să își facă meseria așa cum ar trebui (aici ar fi necesară o altă paranteză, destul de lungă, în care să vorbim de finanțarea învățământului și despre remunerațiile dascălilor, dar pe care o vom lăsa pentru o discuție viitoare). Școala românească, așa cum este, nu crează doar monștrii sau doar genii, este un sistem, la fel ca toate celelalte din România, care are nevoie de o reconfigurare amplă, atent și responsabil realizată, care să includă propuneri venite atât de la experți în domeniu, directori de școli, profesori emeriți, părinți, elevi, angajatori și care să fie preluate de politicienii aflați la cârma ministerului și puse în practică aplicat, în funcție de nevoile reale ale societății actuale. Or, altfel, ne aflăm din nou în pericolul unor dezbateri sterile, în care toți vorbesc, dar nimeni nu ascultă, iar profesorii vor continua să meargă plictisiți la ore pentru a privi cu jind la „vuitoanele”, „iphoanele” și „lobutanele” elevilor „schilodiți” emoțional și psihologic de acești „cerberi” ai catedrei, în timp ce părinții se vor bate cu pumnul în piept că au acasă niște genii… neînțelese.