Evadare din infern: povestea Elisabetei, care a supraviețuit coșmarului orfelinatelor din România...

Evadare din infern: povestea Elisabetei, care a supraviețuit coșmarului orfelinatelor din România și a ajuns să vorbească în Parlament

0
DISTRIBUIȚI
Foto: Cristian Tzecu

Elisabeta Moldovan a petrecut 23 de ani în grija statului, suferind abuzuri greu de imaginat, iar povestea ei a ajuns subiect de carte.

Eli a fost abandonată la doar șase săptămâni de la naștere. S-a născut la Mediaș, înainte de Revoluție. Acum are 40 de ani. Dan Ungureanu, ilustrator și scriitor de cărți pentru copii, împreună cu Asociația „Ceva de Spus”, o ajută pe Elisabeta să-și dezvăluie mărturiile impresionante.

„Eu am cunoscut-o pe Eli cu câțiva ani înainte de a face masteratul. Știam poveștile ei și am zis să fac o nuvelă grafică pe subiectul ăsta, pentru că poveștile sunt foarte puternice, merită aflate și împărtășite. Miza cărții este lupta Asociației ‘Ceva de Spus’ pentru dezinstituționalizare și conștientizarea abandonului infantil și al efectelor sale. Prin abandon, distrugi o ființă. Cartea nu e numai despre Eli, ci despre toți copiii care trăiesc în instituții”, povestește Dan despre nuvela grafică care urmează să fie lansată la Timișoara pe 27 octombrie 2017, la Ambasada.

Titlul e unul simbolic – „Spune-mi Eli” – și reprezintă odiseea Vetei (fata din orfelinat) care părăsește de tot instituțiile, devenind un om liber (Eli).

Mărturia

Eli se descrie ca fiind timidă și rușinoasă. Dar zâmbește mult. „La început mi-a fost greu să povestesc despre viața mea. Pentru că mulți oameni râdeau de mine, când auzeau de unde sunt. Ni se spunea oligofrene sau orfeliniste, chiar și pe stradă. Ne cădea greu.”

Eli și-a așteptat mult timp părinții, până în adolescență. Le cânta și se uita pe geam după ei. Acum părinții ei sunt morți. Nu mai simte nimic față de ei. În afară de ură pentru că au abandonat-o. I-a cunoscut pe amândoi. Tătălui i-a cerut să-i arate buletinul ca să-l creadă, iar pe mama a cunoscut-o când a venit la ea împreună cu mătușa. A vorbit mai mult cu mătușa.

Când era mică, nici nu știa ce se întâmplă. Era urcată într-o mașină, fără niciun bagaj, alături de un educator cu un dosar după el și lăsată într-un alt loc. A trecut prin mai multe orașe ale României, de Craiova la Dumbrăveni sau Turnu-Roșu, unde a stat cel mai mult.

Tratamentul copiilor era, spune Eli, subuman. Adulții îi abuzau, îi foloseau și îi băteau. „Au fost niște nemți care lucrau la noi la școală, ne-au făcut toaletele, băile, au renovat școala. Chiar dormeau acolo. Când vedeau un educator cu bățul, le luat bățul și îl rupeau. Atât de mult îmi plăcea să văd cum le rupe neamțul bățul. Pe o educatoare au reclamat-o și au dat-o în presă. Angajații îi înjurau pe nemți. Educatorii ne legau de calorifer în genunchi ore întregi. Bine, nu ne punea nimic sub genunchi.”

 Abuzurile treceau de limita psihică. „Ne lua directorul la muncă, ne dădea o bucată de slană și o țigară, dacă fumai, dar bani nu. Trei ani de zile am lucrat la primarul orașului. Mergeam în tabere, vara la Săliște. Ne țineau acolo și noi ne legănam în curte. Educatorii stăteau la mese, noi pe lângă ei. Nu făceam activități. Aveam mingi, vreo patru, cinci, dar noi eram 500. Când eram în tabere mai primeam o gumă sau leu de la oamenii de acolo, de milă că eram de la casa de copii. Eu mă bucuram. Mergeam și eu la cerșit. Nu-mi plăcea, dar voiam să-mi iau borcane de gem. După ce le cumpăram le ascundeam în pământ. Să nu ni le ceară ălea mari. Câteodată ne urmăreau și ni le furau. La un moment dat am stat la un cămin din Dumbrăveni și acolo fetele făceau pipi în salon într-un lighean. Când le-am întrebat de ce fac asta, mi-au spus că le e frică să meargă la baie că le violează supraveghetorii și portarii de noapte”.


Până și doctorul „profita”. Multe fete au rămas însărcinate și au născut. Copiii le-au fost luați de către stat și băgați în orfelinat fără ca mamele să aibă vreun cuvânt de spus.

 Eli are totuși o amintire plăcută din interior. Ziua în care a aflat data nașterii sale. „Eu în clasa a 6-a am aflat în ce dată sunt născută. A venit, pe 15 ianuarie, diriginta cu bomboane, dar am crezut că toate sunt pentru mine. Mi-a explicat că trebuie să le împart cu colegele de clasă. N-am prea vrut, că voiam să-mi rămână și mie. Am întrebat-o ce e aia ‘zi de naștere’. De atunci spuneam ‘cred că azi e ziua mea’, dar nu mi-am mai sărbătorit-o niciodată în cămine.”

Injecții

Injecțiile se foloseau pentru absolut orice pe considerentul că un copil instituționalizat sedat e un copil care nu face probleme nimănui. Orice abatere a copilului de la regulament era rezolvată fie prin violență fizică, sedare sau izolare. Sau o combinație din cele trei metode împământenite. Spațiul preferat de detenție era subsolul instituției. Neglijența, abuzul, sedarea, lipsa unei alimentații corespunzătoare și accesul precar la o educație adecvată, cuplată cu indiferența totală și cinismul adulților responsabili din instituții au făcut ca Eli să fie încadrată la handicap de gradul 2, cu dizabilitate mintală.

Sistemul

Zoltán Szövérdfi-Szép (Zoli), persoană de suport în cadrul Asociației „Ceva de spus”, reprezentată de oameni cu dizabilități care luptă pentru o integrare mai bună în societate, cunoaște foarte bine sistemul care a marcat viața lui Eli. „Sunt o mulțime de astfel de centre în care oamenii ajung și nu mai au niciun drept de decizie asupra niciunui aspect al vieții lor. Începând de la ce mănâncă pănă la ce haine îmbracă. Li se dă tot, dar li se ia libertatea. Problema este că acei oameni devin inutili. Nu fac nimic, consumă bani, pentru că se dau peste 2000 de lei pe lună de persoană. Demnitatea lor este călcată în picioare în ultimul hal, de la violuri, la abuzuri fizice și psihice. Viață inutilă, umilință. Oameni care stau într-un colț al camerei, de cele mai multe ori dezbrăcați, și se leagănă toată ziua. Rezolvarea problemei, în sistemul românesc, înseamnă casă, masă și cam atât. Nu există viziune. Există Convenția ONU care obligă statele care participă la programul pentru persoanele cu dizabilități la anumite norme. Zero. Până acum, s-a făcut zero. Acum câțiva ani s-au dat milioane de euro să se renoveze instituțiile. Termopane, acoperișuri, lift, camere video, aer condiționat, dar în oameni nu s-a investit nimic.”

Zoli spune că modelul e unul total ineficient. O metodă mai eficientă și mult mai umană, cea a dezinstituționalizării prin crearea, cu ajutorul statului a unor locuințe „sprijinite” unde pot trăi două sau trei persoane care să fie ajutate să se integreze în comunitate, ar da rezultate mult mai bune.

Eli e un exemplu în acest sens. Zoli a lucrat cu ea timp de o lună pentru reintegrare. Nu știa cum se aprinde un aragaz, cum se plătește o factură. Acum Eli e co-președintele Asociației „Ceva de Spus” și a vorbit la Bruxelles despre dezinstituționalizarea orfelinatelor și ale centrelor pentru persoane cu dizabilități din România. Pentru că, în România, nu poți părăsi intituțiile dacă ești declarat „cu handicap” decât prin deces.

A realizat asta, așa că singura modalitate a fost să fugă. Era la Turnu Roșu. Au fugit și alții, dar i-au prins. Norocul ei a fost că a fugit departe. Mai întâi la o prietenă, apoi a reușit să ajungă la Timișoara, la Fundația ‘Pentru Voi’. Aici, în 2005, a cunoscut-o pe cea care i-a schimbat viața, Roxana Damaschin Țecu. Prin ea l-a cunoscut pe Zoli, iar de aici povestea Elisabetei a mers, în sfârșit, în sus. Deși a mai fost căutată o perioadă, libertatea ei a început odată cu momemntul în care a reușit să-și retragă dosarul de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Astăzi, Eli are un salariu, își plătește dările la stat și contribuie la buget. A fost la o conferință în Parlamentul României unde a arătat cu cifre cât s-a cheltuit cu ea și cât plătește ea acum înapoi către stat. Nu mai are nevoie de sprijin. Modelul celor de la Asociația „Ceva de Spus” funcționează.

Dan crede că nuvela „Spune-mi Eli” poate schimba mentalități, dar nu neapărat și pe cele ale miniștrilor. „Ei au vizitat astfel de instituții și n-au plâns”, spune ironic Eli. Adaugă foarte ferm: „Eu nu vreau milă. Vreau respect.”

 

 

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.