Astăzi se împlinesc 159 de ani de la așa-numita Mică Unire, evenimentul care a pus bazele unirii definitive și constituirii României moderne. În această zi, în 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Moldovei și al Țării Românești. Nobilul român și-a lăsat amprenta și în Banat, lăsând în urmă amintirea unei mâini întinse în momente grele, dar și a simplei sale prezențe în Timișoara, în hotelul Trompetistul, în ultimele sale zile pe pământ românesc.
Războiul Crimeii, desfășurat între anii 1853 și 1856 și încheiat cu înfrângerea Rusiei, a adus în atenția Europei și statutul Moldovei și al Țării Românești, afectate de conflictele militare. Europa era în plină epocă „a națiunilor”, când a avut loc constituirea unor state naționale precum Italia și Germania.
Pentru români, unirea sub domnitorul Cuza a însemnat împlinirea parțială a dezideratului național, căci numeroase popoare din Europa Centrală și Răsăriteană se aflau sub dominația marilor imperii, încă foarte puternice, care doreau păstrarea echilibrului european statornicit prin Congresul de la Viena din 1815. Chiar dacă se aflau sub suzeranitatea Porții Otomane, Moldova și Țara Românească aveau avantajul de a-și fi păstrat, de-a lungul secolelor, o mai mare individualitate comparativ cu popoarele din jur, înglobate în marile imperii. Un rol important l-a jucat și propaganda făcută de reprezentanții generației pașoptiste în străinătate, mai ales în Franța, atrăgând simpatia multor intelectuali de seamă și sprijinul împăratului Franței, Napoleon al III-lea, care, în politica sa externă, susținea principiul naționalităților.
Prin tratatul de pace de la Paris din 1856 au fost înapoiate românilor județele Cahul, Bolgrad și Ismail, ocupate de armatele rusești. Principatele se bucurau de garanția celor șapte mari puteri europene și s-a stabilit consultarea populației celor două principate în privința statutului și organizării lor.
Adunările ad-hoc: un singur stat și domn străin
În cele două principate au fost convocate adunările ad-hoc, foruri consultative care urmau să formuleze dorințele naționale referitoare la organizarea definitivă a celor două Principate. Reprezentanții curentului unionist, din ce în ce mai puternic, au cerut unirea principatelor într-un singur stat care să fie cârmuit de un prinț dintr-o dinastie europeană, domn ereditar, autonomie, neutralitatea principatelor, o putere legiuitoare care să exprime interesele întregii națiuni, și au obținut o majoritate covârșitoare în cele două adunări.
Aducerea unui principe străin era dorită în urma acutizării luptelor politice interne pentru domnie, care au dus la o știrbire a autorității centrale și la dese schimbări de domnie, permițând, totodată, amestecul marilor puteri în treburile interne ale Principatelor. Convenția de la Paris din 1858 a acceptat cererile divanurilor ad-hoc doar parțial, urmând ca Muntenia și Moldova să poarte numele de Principatele Unite, dar fiecare să aibă domnul ei pământean, adunări și guverne separate. O comisie centrală cu rol legiuitor și o curte de casație urmau să se înființeze la Focșani, pentru problemele comune ale Principatelor, iar armatele urmau să aibă o organizare identică.
24 ianuarie, o zi decisivă pentru viitoarea Românie mare
Convenția de la Paris din anul 1858 nu a admis unirea, ci a hotărât ca fiecare principat să aibă câte un domn ales de cele două adunări elective, și se înființa o comisie centrală comună ambelor țări, pentru probleme de interes comun. Șeful statului trebuia să îndeplinească mai multe condiții, iar alegerea celor doi domni urma să aibă loc la începutul anului 1859. Curentul unionist l-a susținut în Moldova pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, membru al unei familii boierești înrudite cu cea a cronicarului Miron Costin. El făcuse o bună impresie atunci când a demisionat în timpul falsificării alegeilor pentru constituirea divanului ad-hoc, iar la 5 ianuarie, acesta a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, dar adunarea electivă a reafirmat dorința de a înfăptui un stat unitar în frunte cu un principe dintr-o dinastie domnitoare din Europa.
Vestea a ajuns curând și în Țara Românească, și cum Convenția de la Paris nu preciza că aceeași persoană nu poate fi aleasă în ambele adunări, la 24 ianuarie 1859 același Alexandru Ioan Cuza a întrunit, sub presiunea curentului unionist, majoritatea voturilor, prin „sistemul faptului împlinit” realizându-se primul pas pe calea unirii definitive și depline.
Dubla alegere a lui Cuza a constituit, pentru mulți, o surpriză, mai ales că a însemnat o victorie a oamenilor politici de atunci într-o lume cu interese potrivnice, care au fost însă abandonate în favoarea binelui național.
Șapte ani de reforme – bazele statului român modern
În primii ani, Cuza a domnit cu adunări legiuitoare, guverne și capitale separate, respectând prevederile Convenției de la Paris, iar reformele fundamentale înfăptuite în cei șapte ani de domnie au stat la baza statului român modern. Unirea politico-administrativă a Principatelor a fost recunoscută la sfârșitul anului 1861 de Poarta Otomană, urmată de celelalte puteri garante, dar numai pe timpul domniei lui Cuza. Aceasta s-a concretizat prin constituirea unui singur guvern și a unui singur parlament, deschis la 24 ianuarie 1862 la București, oraș devenit singura capitală a țării.
Participant la Marea Adunare de la Blaj din 3 mai 1848, și cunoscător al Transilvaniei, provincie prin care a călătorit o vreme după înfrângerea mișcării pașoptiste de la Iași, Cuza cunoștea, de asemenea, problemele ardelenilor și bănățenilor, iar după ce a devenit domn, a intervenit în sprijinul lor. În 1863, la propunerea lui C.A. Rosetti, adunarea electivă a Principatelor Române a votat în unanimitate acordarea unui ajutor de 3.000 de galbeni bănățenilor loviți de o mare foamete după seceta din 1863, pentru cumpărarea de cereale, cu mențiunea că „acest mic ajutor vine de la frați”. Suma a fost dublată de guvernul domnitorului Cuza și transformată în 31.935 de florini austrieci, din care 7.260 de florini au revenit comitatului Timiș.
Abdicarea, pentru respectarea dorinței adunărilor ad-hoc
Deși un mare susținător al intereselor Principatelor, Cuza nu a reușit să-și impună autoritatea pentru a asigura o stabilitate internă și a declarat în mai multe rânduri că este gata să se retragă de la domnie în favoarea unei dinastii străine. El primise, de altfel, un mandat imperativ, acela de a înfăptui unirea Principatelor și de a pregăti condițiile pentru aducerea unui principe străin. Cuza nu s-a opus atunci când i s-a cerut să abdice, și în noaptea de 10/11 februarie 1866 a semnat actul de abdicare, pentru a respecta dorința adunărilor ad-hoc. La 10 mai 1866, în urma unui plebiscit, Coroana Principatelor avea să fie încredințată lui Carol I și s-a instituit monarhia constituțională, în timpul căreia avea să se desăvârșească România modernă, recuperându-se o mare parte din decalajul față de civilizația apuseană.
Primit de bănățeni cu recunoștință
La trei zile după semnarea actului de abdicare, Cuza lua drumul exilului. A făcut un scurt popas la Brașov, unde și-a așteptat familia și o mică suită, iar ultimele zile pe pământ românesc au fost petrecute în localități din Timiș. În seara zilei de 5 martie a poposit la un han din Coșava, astăzi o casă care mai păstrează câteva părți din acele vremuri, iar următorul popas a fost la Lugoj, unde a fost întâmpinat de o mare mulțime de oameni, căci bănățenii n-au uitat ajutorul primit de la domnitor în momentele grele și l-au întâmpinat cu căldură.
La Timișoara a fost găzduit în apartamentul de protocol al hotelului „Trompetistul”, aflat la intersecția străzilor Eugeniu de Savoya și A. Pacha, cel mai vechi, dar și cel mai elegant și luxos din vechea cetate a Timișoarei. El ajunsese în la Timișoara în 7 martie 1866, împreună cu prințesa Elena, cei doi copii adoptivi și suita sa, și în cele două zile în care a stat în oraș, s-a întâlnit cu mai mulți oameni de vază ai acestuia. A părăsit Timișoara în seara zilei de 8 martie, îndreptându-se spre Viena. Și-a petrecut restul vieții în exil și a murit în 15 mai 1873 la hotelul „Europa” din Heidelberg, fiind apoi înmormântat, potrivit dorinței testamentare, la moșia sa din Ruginoasa. Acum, rămășițele sale pământești se află la biserica Trei Ierarhi din Iași.
Foto: Virgil Simonescu
Surse foto: europafm.ro
