Erlend Krauser, chitaristul timișorean care a părăsit România în 1977 alături de membrii formației Phoenix, revine pe plaiurile natale pentru lansarea celui mai nou material discografic al său, „Last Dicoveries“. Artistul cu origini germane a cărui bunică a fost vară cu celebrul actor Johnny Weissmüller, interpretul personajului Tarzan, a editat la sfârșitul anului trecut un album înregistrat în studioul său propriu din Hamburg. Fotografia de pe coperta albumului îi aparține fotografului timișorean Dragoslav Nedici și a fost făcută la ediția de anul trecut a Gărâna Wolf Blues Festival, unde Erlend Krauser a susținut un concert solistic. Muzicianul care a cântat mulți ani alături de celebrul James Last va lansa acest disc în data de 14 aprilie, de la ora 18.00, la Viniloteca din Timișoara, prezentatorul evenimentului fiind Mimo Obradov. Chitaristul timișorean care are parte de recenzii călduroase din partea unor site-uri specializate pe arta chitării din întreaga lume își va promova noul disc în cadrul unor emisiuni realizate de Tania Tunaș la TVR Timișoara (Regiunea în obiectiv), Bogdan Puriș la Radio Timișoara (Muzicorama) și în cadrul proiectului „Muzica pentru viață“ organizat de Radio Reșița. Înaintea venirii sale în țară, Erlend Krauser ne-a acordat un interviu în care ne-a povestit despre momentele sale memorabile alături de James Last și despre motivele care au dus la apariția acestui material discografic.
– Sunteţi singurul muzician originar din România care a cântat de peste 30 de ori la Royal Albert Hall în cea mai de succes orchestră a lumii, The James Last Orchestra. Care au fost cele mai frumoase momente din această perioadă?
– Vorbind de o perioadă de 23 de ani, au fost multe și e greu de spus acum care… O mare bucurie a fost în 1992 când am intrat pe scenă în Royal Albert Hall la primul turneu cu James Last. Intri acolo pe intrarea artiștilor, te duci un nivel mai jos și vezi pe pereți poze cu oameni pe care de ani de zile îi admiri: Eric Clapton, Jeff Beck, Jimi Hendrix etc. Apoi dacă vrei să intri pe scenă, trebuie să treci printr-un fel de „tunel” care are o înălțime de 1,70- 1,80! Deci te apleci înainte de a intra ( daca ai înălțimea mea:)) După acest tunel ești „direct” pe scenă și poți vedea sala aceasta FOARTE specială, rotundă și înaltă, cu multe loje și foarte impresionantă. Parcă te salută și îți dorește bun venit… O altă întâmplare a fost prin anii 1999-2002 când James Last mi-a spus la o imprimare că fără mine cariera lui nu ar fi aceeași si eu sint „un motiv” și o mare inspirație pentru el, care i-a dat în acești ani chef de a continua să facă muzică! A fost pentru mine un „mare moment” !
– Cum s-a născut albumul Last Discoveries?
– Albumul nou „Last Discoveries” a fost ideea unei doamne din Graz, Austria, mare fan al meu, care și-a dorit de la mine să pun toate solourile care le-am cântat la James Last în acești 23 de ani, în „soundul meu”, cu aranjamentele MELE ( deci refăcute și cu sound cum e pe CD-urile mele ).
În 2015, după moartea lui James Last, mi-a scris acea doamnă cu propunerea să fac acest CD cu solouri pe care le-am cântat în cei 23 de ani de colaborare cu James Last.
Eu în momentul acela nu am avut un plan pentru un CD nou. Eram cu gândul la cântat Live, făcut un program fain din cele (atunci) șapte CD-uri și cântat în cluburi, și în România și în Germania. Deci mi s-a părut atunci ca un fel de „ofertă divină“ când a venit mailul doamnei. În primul rând, aceste compoziții ale Christinei Aguilera ( 3 Piese ), Leonard Cohen, Richard Marx, Johnny Cash, Lucio Dalla, sânt unele din piesele mele preferate.
Ca să interpretezi aceste piese vocale pe o chitară, trebuie să intri în ele adânc și profund… să le cauți spiritul și sufletul. Eu le-am cântat pe aranjamente James Last, care nu au avut „adâncimea“ pe care eu o caut în muzică. Asta a fost una dintre chestiile excitante: pot eu să le aranjez și să le interpretez cu aceeași adâncime și suflet de parcă ar fi piesele mele? Cu tehnica nouă ( tapping ) pe care o dezvolt încontinu din 2008, a trebuit să le schimb frazarea complet, ceea ce nu e ușor, dacă deja le-ai trecut o dată prin spiritul tău, pentru că e total alt fel de cântat! Cred că și acest fapt m-a excitat să le refac. Și al treilea aspect este „un fel de luat rămas bun“ de la un muzician pe care îl respect foarte mult și de la un timp – 23 de ani – în care am cântat de 30-40 ori în Royal Albert Hall – și la care mă gândesc cu bucurie în suflet !
În procesul producției CD-ului, mi-am dat seama că n-aș avea NIMIC mai bine și important de făcut, decât acest CD!!! Toată producția a fost extrem de intensivă, dar a curs ca un râu… fără mari probleme, cu o intensitate și bucurie de creație, cum de obicei am numai când produc piesele mele. Analizând compozițiile când trebuie să faci și aranjamentul, mi-a arătat că aceste compoziții sint și mai adânci și valoroase decât credeam eu înainte de a le face „ale mele“.
– Ați fost prezent la festivalul Wolfblues la Gărâna. Cum vedeți muzica românească actuală, din perspectiva unui muzician care trăiește „afară“?
– Eu pot vorbi numai de cele auzite la festivalul de blues din Gărâna, și de câte ceva de pe net. Mie mi se pare că în afară de Nicu Covaci, care cel puțin are un anumit „simț” pentru limba românească, trupele românești nu sunt conștiente de valoarea acestei limbi. Nu am mai auzit nici o trupă care folosește „posibilitățile” de expresie a limbii române, de la apariția albumului „Cantafabule”! Parcă s-au stins luminile textierilor… Nu știu ce fac acest doi „luminați”- Ujică și Foarță, în acest moment, dar nu îmi vine să cred că nu mai există și alții!!! Și in relație cu limbajul folosit într-o piesă, se dezvoltă și muzica. Pentru că spiritul unei piese este o combinație, care – la piese vocale – începe cu ritmul și spiritul „limbajului” folosit în piesă. Și asta mi se pare că a dispărut în sensul „folosirii” limbii române într-o muzică pop rock etno cu spirit adevărat românesc.
– Ați anunțat că doriți să reveniți in România, de tot. Când se va întâmpla acest lucru?
– Acum un an am fost aproape de o mutare în sudul Austriei, la granița cu Ungaria, pe partea austriacă. În ultima clipă m-am redecis. Dacă m-aș fi mutat acolo, distanța la Timișoara ar fi fost 5-6 ore de mașină. Și aș fi fost, pentru acest caz, mai des la Timișoara și în țară. De mutat „permanent” e prea devreme. Îmi pot imagina să revin complet în câțiva ani, să-mi petrec să zicem „bătrânețea” acolo unde m-am născut. Dar bătrânețea mea s-ar putea să nici nu înceapă vreodată… acum, cel puțin, mă simt mai tânăr decât când aveam 30 de ani.
