Dincolo de strălucirea așa numitelor vedete a căror „imagine“ este reflectată necontenit în mass-media, scena muzicală autohtonă are parte de o sumedenie de artiști care-și văd de treabă fără a face prea multe valuri la capitolul „publicitate“, iar Dan Mitrofan („Bozo“) este cu siguranță un exponent al acestei categorii. Cunoscut prin colaborările sale diverse realizate într-un spectru stilistic variat, „Bozo“ și-a făcut un nume respectat în cercurile celor care servesc arta muzicală într-un mod propice, printr-o sumedenie de happening-uri și consideră că deși România are parte de o scenă de jazz interesantă e nevoie de mai mulți instrumentiști. Am realizat un interviu alături de Dan Mitrofan în care acesta ne-a povestit despre începuturile care au stat la baza carierei sale, cum stăm cu cultura muzicală în patria noastră, care-s diferențele între un muzician de jazz și unul de rock și cum trece peste perioada de pandemie care a schimbat întreaga omenire.
– De unde vine chemarea ta pentru muzică și care au fost primii tăi pași în această direcție?
– Cred că de când eram foarte mic, îmi amintesc că aveam un casetofon Grundig si câteva casete printre care una cu muzică country, îmi revine acum imaginea coperții cu un cowboy în contre-jours într-un apus de soare roșiatic kitchy dar catchy, apoi una sau două casete cu Elvis Presley si câteva cu Beatles. Întâmplarea a făcut ca in casă să fie o pianină, era a mătușii care terminase conservatorul și care m-a dat de foarte mic la ore de pian în repetate rânduri, dar am renunțat destul de repede, probabil că era mai fascinant să îl ascult pe vărul meu Adi Cornut cîntând Beatles și jazz la chitară și voce. Dar având la dispoziție butonul de record pe casetofon am început să mimez la pian melodii după cum înțelegeam eu muzica aia, o joacă prostească ce sfârșea imprimată pe casete.
Mai târziu, după ‘90, am avut acces la un bas Reghin, ascuns de bunici câțiva ani, care mai avea două corzi și cu care am început primul proiect de band, cred că i-am zis Dark Buster, împreună cu Lulu Toth, Ronnie Wagmann și un băiat Eddie, și tot pe atunci mai cântam cu Vlad Sturdza și Dorian Petrov într-un proiect mișto, toate astea înainte de vreo apariție publică.
– În 1995 ai făcut parte din proiectul Zobo G and The Funky Bees. Cum ai ajuns în formație și ce concerte ați susținut sub această titulatură?
– Cu Zobo G and The Funky Bees cântam mai mult acasă la Vlad Trif si pe la balurile liceelor din păcate. Zobo era anagramarea poreclei mele Bozo, G era „gangsterul” George Palade, iar Funky Bees erau productivii Tavi Scurtu, Uțu Pascu, Vlad Trif si Alin Mărgărit. Eram un grup de prieteni, toți muzicieni foarte buni, în afară de mine, aveam multe de învățat de la ei. Fiecare asculta cam aceleași muzici, mai mult sau mai puțin, chestiile cool în perioada aia, acid jazz nemțesc, JazzMatazz-Guru, Jamiroquai, hip-hop, jungle, si altele care ne influențau, iar ca să cânt împreună cu ei, am avut inițiativa unui proiect în care veneam cu texte amuzante și idei muzicale pe care ei le adaptau și suna foarte bine. Îmi amintesc de o repetiție la care au venit să ne asculte Sași Vușcan și Eddie Neumann, cred că li s-a părut cool.
– Ai făcut parte într-o vreme și din Brigada Artistică Urbană. Cum a fost?
– În B.A.U. am fost chemat de Tavi abia prin 2004, în urma unor jam-uri prin cluburile locale in diverse formule sau ca B.A.U. Îmi plăcea să cânt cu ei, să mergem în turnee prin țară sau străinatate, era un cadru fain, energic, o atmosferă de colegialitate probabil, pe care nu le-am avut în liceu sau facultate.
– Primul album demo al trupei Radical din Cal a apărut în 1997 sub numele de Sunet din Pod. Stilistic, în ce zone v-ați încadrat și cum era scena muzicală a acelor ani în Timișoara? Se poate face o comparație cu vremurile actuale?
– Da, „Sunet din Pod-Demon Pod”, muzică experimentală, rock in oposition, avantgarde, cam așa ceva. Am fost extrem de încântat sa te întâlnesc pe tine si pe Victor Andrieș, amândoi aveați emisiuni de radio la posturi diferite. M-am bucurat și îți multumesc că m-ai invitat în emisiunea ta în care am putut să dau play pentru ascultători, sărmanii, la tot felul de obscurități muzicale pe care le făceam pe atunci, dintre care și Radical Din Cal. Pe Victor am avut bucuria să-l cunosc prin Sergiu Popovici, cu care am format trupa Radical, împreună cu Alin Rusu, și cu care am fost deasemenea invitați în emisiunea lui de radio, trebuie să-i mulțumesc pentru că ne-a difuzat o grămadă de experimente greu de digerat și cu o calitate a sunetului reproșabilă. A fost o binecuvântare să am acces la biblioteca lui Victor de casete cu muzica cea mai ciudată, interesantă, obscură, aproape de negăsit pe vremea aia, de exemplu Fred Frith, Royon Le Me, J.Lach’n Johnsson, Debile Menthol, La Societe Des Timides, Massacre, și altele.
M-au influențat foarte mult discurile alea, dar ele au completat un impuls creativ deja existent in direcția asta de muzică de avangardă, ciudată, experimentală, activat și conturat probabil de lecturarea celor trei volume de istoria muzicii, alea verzi, și alte cărți despre muzică și muzicieni pe care le-am savurat pe la 14-15 ani. Era dificil de pătruns în scena muzicală din orice loc din lume, nu numai Timișoara, România, mai ales cu astfel de direcție muzicală. Totuși a fost de un ajutor enorm pentru diversele trupe underground din România organizarea Timișoara Underground Festival. Pe atunci, prin 1997-2000 scena asta underground nu era incă de neglijat deși nu mergea in paralel cu cea comercială ca în occident, care avea tradiție de case de discuri independente pentru orice gen de muzică, ceea ce nouă ne lipsea, pentru că după aceea am fost striviți de industria muzicală venală a marionetelor anodine, și nu avea ce ruină de stabiliment muzical să mai rămână ca reper pentru construcții ulterioare. Dar uite că am avut posibiltatea modestă de exprimare cu ocazia câtorva festivale ca TM Underground Fest, Student Fest, și altele, veneau trupe din toată țara și din străinătate; pînă și aici Radical Din Cal/Val era o trupă urîtă/detestată de mulți.
Era grupul de metalari cu trupe sau fanii strânși negreșit la etalarea de tricouri de la Rocka Rolla prin Parcul Rozelor, malul Begăi, Botanic, ăla de gotici darkeri, uneori scăpau nesancționați purtând ceva colorat, cel de jazz, multe cântări mișto la clubul Pod 16, grupul mixt incert de la ommi, punkerii mai mult pe la Underground Fest, câțiva hiphop eri răzleți dar stăruitori, câțiva artiști dance în hățurile impresarilor, categoriile erau mai delimitate pe atunci, de fapt încă existau. Scena de muzică electronică, se contura tot mai puternic de prin 1998 prin festivalurile TM base, Anonim TM.
– Care sunt primele discuri pe care le-ai ascultat?
– Printre primele discuri ascultate, în afară de Beatles și Elvis, au fost ceva Deep Purple, Rolling Stones, ceva muzică preclasică, „The Number of the Beast” – Iron Maiden, „Master of Puppets” – Metallica, până pe la 10-11 ani, înainte de 1990.
– Care sunt numele reprezentative pentru tine ale scenei timișorene de-a lungul timpurilor?
– Toate sunt parte inseparabilă din procesul formării scenei locale, departe de a-mi permite să mă pronunț sau să-i cuprind aici, dar o să-ți raspund totuși printr-un șir de nume proprii făra vreo ordine, Eugen Gondi, Kamocsa Béla, Richard Oschanitzky, Toni Kühn, Doru Apreotesei, Nicu Covaci, Dan Ionescu, Puiu Lazaru, Paul Weiner, Johnny Bota, Miși Farcaș, Adi Cornut, Tavi Scurtu, Vlad Sturdza, Liviu Butoi, Ion Dorobanțu, Daniel Dorobanțu, Zsolt Szabo, Ciprian Costache, Andrei Racolța, Sebastian Spanache, Radu Pieloiu, Anghel Mailat, Dacian Vîlcu, Levi Molnar, Sași Vușcan, Eddie Neumann, Vita Horvath, Gabi Mafa, Gabriel Almasi, Sașa Bota, Petre Ionuțescu, Mike Altrin, Gabriel Cherlia, Miță Breazu, Alex Reisz, Uțu Pascu, Ilie Stepan, Felix Petrescu, Valentin Toma, Pacha Man, Tina Dănescu, Liviu Stoianovici, Chinezon, Gyusi Otvos, Emi Matlak, și foarte mulți alții.
– Ai simțit nevoia vreodată să te exprimi solo? Cât de greu este să ajungi la un numitor comun cu ceilalți artiști dintr-o formație?
– Am cântat prima oară ca „solo artist” intr-un cadru intim acasă la Mike Altrin.
Am avut mai multe gig-uri solo. Ești evident total responsabil, dar așa mă simțeam și într-o formație, adică imi era groază de posibilitatea eșecului intr-un live și mi se părea că numai eu sunt predispus, și e responsabilitatea pentru ceea ce emiți către public. Poate fi la fel de greu într-un band, depinde de pretenții, ce se cere și ce așteptări sunt de la tine, care e atmosfera, dinamica între membrii, uneori poate fi cumplit, cât de dificilă sau ce fel de muzică se cântă, locul în care se ține concertul, șamd.
– Cum ți se pare cultura muzicală în general în România?
– Depinde de cum percepem muzica, ce înseamnă pentru noi, daca e văzută ca imaginea de bunăstare a occidentului și a prea plinului, a nevoii de dezmăț, sau de umplere a liniștii stânjenitoare într-un taxi, a unei nevoi sufletești, spirituale, intelectuale, șamd. Astea împreună cu situația economica și politică, nivelul de trai, mass media, și o grămadă de alți factori o să-ți dea o aproximație a nivelului de cultură muzicală. Ar trebui să mă bucur dacă ies cu un instrument pe stradă și oamenii se holbează la mine doar, ca la o apariție ciudată, fără alte probleme.
– Care sunt secretele unui muzician bun?
30% talent,inspirație/originalitate/creativitate
20%practică/studiu
50% tehnică
sau diverse combinații
– Care-s diferențele între un muzician de jazz și unul de rock? Eistă genuri muzicale „pentru elite“ și pentru toată lumea?
– Despre diferența între muzicianul de rock și jazz s-a tot scris de decenii. Jazzul are un caracter mai flexibil, mai adaptabil și a supraviețuit prin transformări mai mult sau mai puțin superficiale. Comună este improvizația, solo-ul, care pentru jazz e de bază, pentru rock poate fi dispensabil. Mie mi se pare că de la Miles cu Bitches Brew și alții, terenul poate să nu mai aibe delimitări atât de fixe, mă rog, ai un middle ground de prog. Ia-l pe Allan Holdsworth de exemplu. Într-adevăr rockul parcă pastrează ceva mai bine ideea de concept album, de mesaj mai direct prin text, atmosferă, coperți de disc, povestioare, merchendise, dar de fapt și Coltrane dacă îți dădea pe vremea aia o directă din saxofon erai in knockout cathartic. Vocile feminine sunt preponderente in jazz.
Treaba cu elitele te bagă direct în zorii civilizației și e un subiect de polemică în sine, iar termenul și-a primit și sensul peiorativ demult. Fiecare cu ale lui până la un punct comun. Din câte imi dau eu seama pretenția de elitism a jazzului, că bănuiesc că la asta te referi, a apărut odată cu bebop ul, care era mai ermetic, mai artă pentru artă, ceea ce a atras public mai pestriț, bănuiesc că veneau la concerte și tineri artiști și filfizoni din toate straturile sociale, și alții în emanciparea și căutarea din perioada aia, spre anii ’50. Era dorința de a ieși din statutul de muzician de bigband servil publicului dansator, și de a-și uda cultul personalității, o atracție dealtfel permanentă în lumea muzicală, și asta prin combouri de câțiva intrumentiști în care te puteai face remarcat prin solo uri extinse, de mare virtuozitate evidentă celui mai afon din auditoriu. O chestie ambivalentă, poți s-o iei drept manie egotică, sau gest de magnanimitate, terapie pentru tine sau pentru ascultător. Și probabil mai era un scop al muzicienilor de culoare în elitizarea asta care a avut poate efectul opus, sau din contră, să fi reușit parțial doar, dacă te gândești la cluburile de jazz ce împînzesc globul ca la mici ambasade culturale ale statelor unite și iei în calcul un mic brânci de la CIA cu cele mai bune intenții. Toate astea sunt răsfumate, știu.
– Când și care au fost cele mai bune lecții pe care le-ai învățat în secțiunea „interacțiune cu publicul“? Cât de importantă ți se pare această chestiune în zilele noastre?
– Îi apreciez pe colegii care știu să relaxeze publicul în situații necesare. E o chestiune complexă, depinde de mulți factori. Și publicul are nevoie de atenție, fie online sau live. Concertele cu participanți reali sunt încă o atracție.
– În general, crezi că lumea este curioasă să descopere noi orientări muzicale sau se ghidează după principiul de „efectul de turmă“?
– Efectul de turmă este pentru turmă.
– Cum ți se pare scena jazz a României în zilele noastre? Cum stăm la capitolul festivaluri și concerte? Dar la public? Ce lipsește „din peisaj“?
– Avem muzicieni grozavi în țară, nu mulți. Unii cântă în foarte multe proiecte, și eu făceam asta când aveam ocazia, e natural în jazz dar există o limită deontologică. E nevoie de mai mulți intrumentiști, dar e nevoie de fonduri, dacă iți pui concerte depinzi de bani de bilet, de promovare, desigur că n-o să găsești idealul stabilității financiare în cariera de muzician de jazz dar o îmbunătățire ar fi posibilă. Era mai ok pe vremea lui Horia Patapievici la ICR. Festivaluri avem destul de multe, unele la primele ediții dar e ceva mai greu pentru trupele romanești sa ajungă să participe. Nu avem o asociație a muzicienilor români de jazz, dar au fost propuneri și discuții. Ni se dau și țepe, se întarzie plățile, scena supraviețuiește.
– Se spune că ora exactă în industria muzicală românească se dă la București. Când și de ce te-ai mutat în Capitală? Mai e adevărată afirmația cu „ora exactă“ în zilele noastre?
– Da, e încă valabilă, chiar mai mult, dar nu îmi place tonul ăsta categoric :). M-am mutat în 2014 în capitală ca să fiu mai aproape de unii prieteni muzicieni, să pot cânta și învăța de la ei, și din alte motive personale. În Timișoara scena de jazz a avut o efervescență până prin 2012.
– CD, vinil sau streaming? Ce preferi și ce părere ai de fiecare?
– Mă pot bucura de toate.
– Care sunt trupele românești actuale care îți plac și de ce? Pe plan internațional, ce trupe îți sunt aproape de suflet și de ce?
– Krisper, și Arcuș Trio, proiecte ingenioase ale lui Adi Stoenescu și Alex Arcuș, au kraft, au toate ingredientele, compoziții mișto interpretate la fel, Ana Cristina Leonte, Ac-Leonte e impresionantă, tot bandu-ul, proiectul ei în duo cu Tavi, compoziții cu schepsis și calitate sufletească, Iordache, are o grămadă de discuri mișto de compoziții, de la simple și catchy la foarte complexe, Moon Museum care nu știu dacă mai există, Mike Altrin.
Pe plan internațional am un amalgam, de la muzica greciei antice la Bach, Miles Davis, Fred Frith, câteva metale vechi, D.C.D., The Cure, D.M., Wes Montgomery, unii din jazz-ul modern, cam astea.
– Care a fost concertul care te-a marcat cel mai tare în cariera ta și de ce?
– Cel de la festivalul de jazz de la Sibiu 2008, din concursul pentru studenți, cu Ponton Unit, pentru că am reușit să evit elegant un performance dezastruos în ceea ce mă privește și apoi, nu atât pentru faptul că formația a luat premiul I și eu unul pentru compoziție, ci pentru că am inceput să văd o schimbare de atitudine la oamenii din jur, fățarnică, era deranjant că a trebuit o chestie exterioara vai și amar de formală ca acel premiu, ca să nu mai fiu luat peste picior, și să vadă ceva potențial in compoziții și in band.
– Care sunt proiectele actuale în care activezi și ce planuri ai pentru viitorul apropiat?
– Kitschen Metaphysics, Eplorator, Iordache, Cosmic Trio, am început recent o colaborare cu Ciprian Costache, avem o piesă aproape gata la care vrem să facem și un clip, stay tuned! și probabil o colaborare cu Vlad Sturdza.
– Cum treci peste perioada de autoizolare? Care este mesajul tău pentru ceilalți în aceste vremuri? Cum vezi „momentul“ în care vom ieși din această criză mondială?
– Foarte bine, dar n-ai cum să ignori oamenii în condiții extreme. Ascultați live stream-uri interesante din intimitatea muzicienilor, citiți, iertați, etc. Sunt prea multe incertitudini.
