Ediția din acest an a FEST-FDR le-a propus spectatorilor săi, insistent, să privească în jur cu ochii larg deschiși și să înțeleagă. ”Aceasta este miza spectacolelor programate în festival: să reflecte lumea de astăzi, cu poveștile ei, cu speranțele ei, cu injustițiile ei, cu formele ei de comunicare (cu totul altele decât acum 5-10 ani, în fond), cu întrebările și cu încercările de răspuns pe care le dă societatea provocărilor pe care le întâmpină, într-o identitate europeană din ce în ce mai scindată, din ce în ce mai pusă la încercare”, spune Ada Hausvater, managerul Teatrului Național din Timișoara, organizatorul FEST-FDR.
Toată lumea știe că în spatele unui astfel de festival se găsește o întreagă mașinărie – echipa. O echipă care gândește și împlinește. În ea sunt mai multe personaje cu rol principal, ca pe scenă. Unul e selecționerul. Acela care, în fond, gândește forma de tot unitar a întregului eveniment întins pe durata a două săptămâni. Teatrologul Oana Borș este selecționerul secțiunii FDR. Este, deopotrivă, membru în Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia Română și a dezvăluit pentru cititorii PRESSALERT.ro câte ceva din ”dedesubturile” unei astfel de posturi.
Reporter: – Sunt voci care spun că nu avem dramaturgie contemporană. Cum se prezintă situația?
Oana Borș: – Eu cred că dramaturgia nostră contemporană este extrem de fragilă. Se scrie, e adevărat. Se scrie mult uneori. Se fac încercări. Avem şi reuşite evidente. Şi totuşi… Nu cred că acest tip de comunicare artistică face parte din atuurile noastre ca naţie.
– Selecția pentru FDR a făcut nu o radiografie, ci o disecție pe viu a societății în care trăim azi.
Am văzut oameni care au plâns la piese, care au râs, oameni cutremurați de fiori. Cât de importante sunt toate trăirile astea? Ce generează ele în public după ce pleacă din sala de spectacole?
– Dacă un spectacol provoacă o reacţie în spectator, înseamnă că artiştii, creatorii spectacolului şi-au atins scopul. Oricare ar fi acestă reacţie sau de ce natură e ea. Emoţii stârnite, probleme ridicate, situaţii pe care, poate, în mecanismul de zi cu zi nu le observi că fac parte din viaţă dar de care, într-o zi te poţi lovi. Nu degeaba se spune că teatrul este o oglindă. Şi poate că notă majoră a dramaturgiei noastre contemporane, o nuanţă redată cumva şi de ediţia din acest an a FDR, este că îndeamnă spre luarea de atitudine, spre ceea ce se numeşte teatru angajat.
– Care dintre tinerii regizori de azi poți spune că e portavocea generației lui și de ce?
– În primul rînd, este destul de greu să definim ce înseamnă “tânăr” când te referi la un creator. Până în 30 de ani? Până în 40? Este un termen care de multe ori a stârnit furtuni, controverse. Apoi, nu cred că poate exista doar o portavoce în teatru, pentru că acest lucru ar însemna că spectacolul de teatru se duce doar către o direcţie, ceea ce nu este adevărat. Aşa că voi nominaliza, specificând că este vorba doar de o opţiune personală, cu doza de subiectivitate conţinută în ea, o singură reprezentantă a generaţiei 2000. Este vorba de Geanina Cărbunariu, al cărui teatru documentar, zonă de cercetare şi apoi ficţionare, atinge de multe ori autenticul.
– De ce să mergem la teatru?
– Eu cred că în viaţă avem praguri de înţelegere. Experienţe personale, experienţele altora pe care le privim, lecturile, întâlnirile culturale, întâlnirile cu anumiţi oameni contribuie, fiecare în parte, la acumulări, la sensibilizări care ne fac să înţelegem ce se întâmplă şi mai ales ce ni se întâmplă. Eu le numesc “praguri” de înţelegere, pentru că nu privesc acest proces ca pe un continuu, ci ca pe unul realizat în salturi calitative. Sigur, asta este o abordare dialectică, dar la care subscriu aproape necondiţionat, în acest caz. Iar teatru face parte din acest lanţ cauzal atât de necesar pentru a ne înţelege viaţa. Acesta ar putea să fie un răspuns. Alt răspuns? Pentru că teatrul s-ar putea să fie ceva ce o să ne placă.
– Trăiești în București, ești critic de teatru. Cum se vede din Capitală ceea ce face Naționalul timișorean aici, cu acest festival?
– Naţionalul timişorean este un loc viu. Şi nu numai prin festival, ci prin tot ceea ce face. Este un loc conectat la tot ceea ce este nou, modern, un teatru deschis către public şi către societate. Dar, mai ales, aici, simţi pofta tuturor de “a face teatru”.
