Suntem atât de provinciali încât mă cuprinde mila. Am auzit deja ”ciocu mic, acum noi numim purtatorii de cuvânt”. Mai aud colegi care spun că le e scârbă de unde a ajuns presa – și vorbesc de subnivelul presei locale din care cu grație, candoare ori înverșunare facem și noi parte. Unii o fac cu indiferență – dar asta e exclusiv treaba lor.
E cam ca și cu purtătorii de cuvânt – sunt peste tot, deseori nejustificați, și de prea puține ori cunoscători ai legii după care funcționează.
Când ”schimbăm” purtătorii de cuvânt – una din prerogativele venirii la putere de care mulți fac uz – o facem la instituții unde jobul în sine nu există pentru că descentralizarea nu funcționează și orice reacție / informație / declarație vine din București. Teoretic, ofițetul de presă e bun să îi pună garda directorului ”te caută X” – deși în general nici directorul nu e abilitat să comenteze situații ce țin de instituție. Nu de alta, dar vine din alt film. Și atunci individul numit și el politic face efortul de a nu tremura în fața unui număr necunoscut de la care ar putea apărea întrebări incomode – ”Alo, da”.
Toată viața am afirmat – și îmi mențin ideea – că e tare frumos când oamenii îți sunt recunoscători. Nu contează motivul. Poate i-ai ajutat. Poate i-ai lingușit. Poate că le-ai spus ”ce frumos îți stă părul” când arătau ca naiba. Poate… pur și simplu ai rezonat cu un surogat de doctrină. Și atunci ei se simt să îți fie recunoscători. Și îți inventează un loc. De opt ore. Unde nici măcar nu contează dacă ajungi zilnic.
(y)
Asta ne-a mai ramas – sa constatam si sa spuenm lucrurilor pe nume.
Ca de schimbat nu se mai schimba nimic – decat in rau … 🙁