La sfârșitul secolului al XVIII-lea, familia Maniu era una dintre cele mai cunoscute și înstărite în lumea negustorilor din Lugoj. Vasile Maniu, fiul comerciantului Alexandru Maniu, a venit pe lume la Lugoj, în 1824 și, rămas orfan de mamă la doar un an, a fost crescut de tatăl său.
Împreună cu fratele său Aurel, născut dintr-o a doua căsătorie a tatălui său, a avut parte de o educație aleasă, într-un oraș care, în secolul al XIX-lea, era cel mai puternic centru românesc din Banat. A urmat primele clase la școala românească și apoi la școala germană din Lugoj, apoi cursurile școlii normale din Arad și Timișoara, și a studiat dreptul și filosofia la universitatea din Pesta, luându-și licența în anul 1846. Și-a descoperit vocația pentru literatură încă din anii studenției, fiind atras mai ales de dramaturgie, și a înființat la Pesta, împreună cu Damaschin Bojincă și mai mulți studenți români, o societate pentru răspândirea culturii și literaturii române.
După terminarea studiilor a refuzat un post de subprefect și s-a întors la Lugoj, stabilind legături cu cei care făceau parte din grupul revoluționar secret care împărtășea ideile lui Eftimie Murgu. Cu ajutorul actorului român Iosif Farcaș, revenit la Lugoj după ce jucase o vreme într-o trupă din Arad, Vasile Maniu a înființat „Societatea românească cantatoare theatrale”, o trupă de actori amatori care a dat numeroase reprezentații atât la Lugoj, cât și în turnee întreprinse în orașe din Ardeal. Maniu a interpretat numeroase roluri, dar a scris și piese de teatru pentru această trupă și prin intermediul societății a putut păstra mai ușor legăturile între revoluționarii pașoptiști.
Participant la revoluția pașoptistă
În toamna anului 1847, Vasile Maniu s-a stabilit la București, unde a fost bine primit în cercurile intelectualilor progresiști, a început să colaboreze la mai multe ziare și și-a continuat activitatea de dramaturg. S-a implicat activ în revoluția pașoptistă, de numele lui fiind legate mai multe acțiuni și luări de poziție pentru susținerea drepturilor românilor. Apropiat de Nicolae Bălcescu și C.A. Rosetti, a participat la evenimentele din iunie 1848 din București și se pare că tot el a fost cel care a mijlocit legăturile dintre pașoptiștii munteni și Eftimie Murgu.
În urma participării sale active la mișcările revoluționare din București a fost nevoit să se refugieze în Transilvania, unde a susținut acțiunile militare ale lui Avram Iancu. După înfrângerea revoluției, a revenit pentru o vreme în Banat, unde a fost numit comisar cercual în Caraș, iar apoi notar în cercul Herendești.
În paralel cu activitatea sa administrativă, a desfășurat o bogată 
activitate de istoric și publicist, în acei ani fiind redactată lucrarea sa „Disertațiune istorico-critică și literară tractândă despre originea românilor din Dacia Traiană”, o carte cu peste 500 de pagini, apărută la Timișoara în anul 1857.
A folosit variate surse de documentare și și-a conceput lucrarea pe baza unui sistem critic al izvoarelor folosite. O versiune în limba germană a lucrării a apărut la Reșița, în 1884. În polemica purtată în acei ani între cei care susțineau menținerea alfabetului chirilic și curentul care dorea adoptarea alfabetului latin, s-a situat de partea celui din urmă.
Membru al Academiei Române
În 1859 a plecat din nou la București, unde a fost numit avocat public la curtea criminală, iar apoi la înalta curte. Ulterior a fost avocat de minister, avocat al Eforiei Spitalelor iar între anii 1868-1869, prim-președinte al curții de apel din Iași. În acei ani a publicat lucrările „Unitatea latină sau cauza română și politică”, apărută la București în 1867, și „Misiunea Ocidentului latin în Orientele Europei”, apărută în 1869 la tipografia C.A. Rosetti din București, care i-au adus o recunoaștere științifică pe plan european. În anii 1870-1871 a publicat „Studii asupra misiunii orientului”, iar în 1878 „Studii asupra scrierii profesorului Dr. I. Jung intitulată: romanii și românii în țările dunărene”.
A fost deputat și senator în timpul guvernării liberale dintre anii 1876-1888, ani în care s-a remarcat și printr-o bogată activitate ziaristică, a continuat să scrie dramaturgie, studii istorice și etimologice. Vasile Maniu a fost ales, în 1876, membru al Academiei Române, în secțiunea istorică, fiindu-i astfel recunoscută prodigioasa activitate istoriografică. Din acei ani datează lucrările „Mișcarea literaturii istorice în România și în străinătate” și „Românii în literatura străină” și tot atunci a stabilit legături cu savanți străini. În calitatea sa de academician a propus noi membri corespondenți ai Academiei, printre care A.D. Xenopol și Nicolae Iorga. O importantă lucrare a sa, intitulată „Istoria Banatului”, nu a fost terminată și nu se mai știe nimic despre manuscrisul lucrării.
După stabilirea sa definitivă la București, Vasile Maniu a păstrat permanent legăturile cu Lugojul, în primul rând cu familia sa și cu fruntașii vieții publice din Banat, mijlocind și întărirea legăturilor acestora cu cei din Vechiul Regat și colaborând cu ceilalți cărturari bănățeni primiți în rândurile academicienilor. A încetat din viață în 1901, la București, iar la funeraliile sale au fost de față cele mai importante personalități ale acelor ani, în frunte cu D.A. Sturdza, academician și pe atunci prim-ministru, precum și numeroși lugojeni.
Sursa foto: enciclopediaromaniei.ro
