„Ripi” nu a impresionat doar prin pleiada de fotbalişti valoroşi care au strâns şase trofee majore într-un timp foarte scurt pentru fotbalul timişorean. Roş-galbenii au fost pionieri în sportul autohton prin organizare, dar şi pentru stilul lor de joc. „Sfertul de oră” al Ripensiei, aşa cum a devenit cunoscută partitura-semnătură a bănăţenilor, de regulă, dar nu neapărat, pe final de meci, e doar o componentă a ingeniozităţii tactice pentru acele vremuri şi nu numai.
Foarte probabil felul de a juca al „echipei de aur” timişorene are de-a face cu înfluenţa crescândă a fotbalului din Europa Centrală. „Fotbalul cafenelelor” de pe Dunăre a fost la rândul său marcat mai degrabă de stilul scoţian decât cel englezesc de a juca „cum se cuvine”. Dacă la Londra, Manchester ori Liverpool se punea accent pe un fotbal fizic şi direct, cei de pe continent au fost atraşi mai mult de latura tehnică a Sportului Rege, viteza de acţiune nefiind nici ea neglijată.
În perioada de glorie Ripensia a avut şase antrenori, dintre care doar Sepp Pojar s-a bucurat de un mandat mai lung. Cu toate acestea, maghiarii Ferenc Plattko, Vilmos Kertesz, Jeno Konradt (I), austriecii Heinlein ori Josef Uridil nu au schimbat „Stilul Ripensiei”, aşa cum e denumit şi capitolul VIII al cărţii „Ripensia – nostalgii fotbalistice”, scrisă de Cristofor Cristi Alexiu. Autorul explică în aceste pagini în detalii tactica folosită de roş-galbeni. Astfel, deşi „pe hârtie” timişorenii apelau la sistemul la modă al acelor vremuri, un 2-3-5 „clasic”, dar nu în stilul patentat „W.M”. Mişcarea jucătorilor în teren era aspectul principal de luat în considerare, aşa cum aveau să afle mai târziu englezii în duelurile cu maghiarii ori marele Milan contra ripensiştilor.
„Aşezarea în teren era în forma clasică de atunci: 1-2-3-5, sistem liber, fără marcaj om la om. În acest chip, fundaşii supravegheau interii, mijlocaşii luau în grijă extremele şi mijlocaşul central, ajutat de un fundaş, avea în atenţie centrul înaintaş… Mișcarea jucătorilor în teren, văzută de sus, apărea drept calmă, sigură, și mai mult calculată decât rapidă. Ea reflecta conștiința superiorității asupra adversarului. (…) Atacul – vorbim de linia clasică, adică Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay – decurgea pe un front larg, pe centru și pe extreme, supravegheat și sprijinit de unul sau chiar doi mijlocași. În acest cvintet ofensiv evoluau trei jucători de creație – Beke, Ciolac, Schwartz – și doi realizatori de gol: Bindea și Dobay. (…) Înaintarea în terenul adversarului se făcea prin pase precise, de obicei pe jos, în viteză, dar nu în viteză maximă. Pătrunderea în spațiul porții avea loc frecvent pe extreme, fie prin pasa plasată de Schwartz lui Dobay printre cei doi apărători adverși din zona lui, fie prin pase pe dreapta, adresate lui Bindea, care își depășea adversarii direcți prin dribling și viteză”, nota Cristi Alexiu.
”Finalizarea, adică golul, se producea de cele mai multe ori tot prin extreme, pe stânga Dobay, care, din colțul careului de 16 metri, trimitea mingea în colțul opus al porții, sau pe dreapta, prin Bindea, care își dribla adversarii din zonă și ocupa poziții favorabile de gol în fața porții. La acțiunea lui Dobay, Bindea aștepta la acel colț al porții înspre care trăgea Dobay, pentru a exploata situația apărută în cazul în care mingea șutată n-ar fi intrat în plasă. Același lucru îl făcea Dobay la acțiunile lui Bindea, pe partea opusă. Atacul se derula prin jocul în triunghi, adică între extremă, inter și mijlocaș; sau prin tandemul Schwartz – Dobay pe stânga; sau prin cuplul Bindea – Beke pe dreapta; ori pe centru, cu pase scurte între Ciolac – Schwartz – Beke; sau, pur și simplu, prin acțiunile individuale ale lui Dobay sau Bindea”, continuă Alexiu.
Cititorul nu se înşeală când vede asemănări în descrieri cu jocul Barcelonei de azi „pasa pe jos, rapidă şi precisă … mingea circula rapid şi extrem de spectaculos”. Unii istorici au arătat o inedită dezvoltare a fotbalului continental pe ruta Scoţia-Austro-Ungaria-Olanda-Spania. Fiecare însă cu particularităţile sale(, departe de performanţă azi sunt chiar primele naţiuni iniţiatoare,) astfel încât Ripensia a fost mai mult ca sigur inspirată de Viena şi Budapesta, într-o perioadă în care acestea dădeau ora exactă în fotbal.
Defensiva, la fel de importantă
Nici jocul defensiv al lui „Ripi” nu era unul simplist. Deşi tactic părea un aspect uşor neglijat, mai ales că filosofia era de a marca „un gol mai mult decât adversarul”, cei doi fundaşi de bază erau sprijiniţi de trei mijlocaşi cu rol defensiv.
„Toți cinci aveau forță, rezistență, virtuozitate în acroșarea balonului și în atacul la om, detentă, plasament bun, precum și conștientizarea acestor calități. Astfel, în prima fază, prin plasament optim în teren, făceau un joc de intercepție, apoi, eșalonat, pe momente, ei puneau la bătaie toate însușirile lor.
E de amintit aici Kotormany, nu degeaba poreclit «fachirul», care apărea miraculos unde era mingea sau, mai degrabă, parcă atrăgea balonul la el. Deheleanu folosea perfect, la modul protocronic, în jocurile Ripensiei, atacul prin alunecare, ceea ce avea să devină principala armă întrebuințată de echipa RFG la CM din 1954. Fundașii Ripensiei jucau în scară, având sarcini strict defensive, cu atac bărbătesc la minge, câteodată dur, dar niciodată brutal, și cu degajări lungi, în general pe sus și fără adresă”, mai scria Cristi Alexiu în cartea citată.
Mai mult, între buturi ripensiştii au beneficiat de serviciile a doi portari de legendă. William Zombory şi Dumitru Pavlovici. „Zombory apăra pe linia porții, cu ieșiri oportune și bine gândite în toată suprafața ce-i revenea și chiar dincolo de aceasta. Miti Pavlovici era legat și mai mult de linia porții, mizând pe salturi acrobatice și eficace la minge, de unde și porecla de «pantera neagră». În acel timp, când regulamentul permitea atacul la portar ca la orice jucător de câmp, apărătorii cu bun joc de cap erau necesari în spațiul careului mic, atât pentru stăvilirea atacurilor la propriul portar, cât și pentru finalizarea loviturilor libere”, preciza Cristi Alexiu, care la rândul său a fost goalkeeper în ultimii ani de activitate ai Ripensiei din perioada interbelică.
Mitul „sfertului magic”
Pe lângă aşezarea specifică din teren şi diversele automatisme de joc, cel mai mult la suprafaţă în ochii suporterilor şi presei au ieşit momentele spectaculoase de forcing ale Ripensiei în momentele-cheie ale jocurilor. „Sfertul Ripensiei”, cum avea să fie poreclit de cele mai multe ori, însemna „o perioadă a efortului maxim, organizat din punct de vedere tactic şi tehnic, care, de obicei, decidea rezultatul şi care însemna apogeul spectacolului. Acesta «sfert de oră», imposibil de imitat de o altă echipă de fotbal din vremea aceea era aşteptat cu sufletul la gură de spectatori. În prealabil, Ripensia miza pe obosirea fizică şi nervoasă a adversarului. Însă episodul respectiv nu era plasat neapărat în finalul partidei, ci putea fi aplicat câteodată şi în oricare moment al desfăşurării jocului”, subliniază Cristi Alexiu în cartea dedicată lui „Ripi”.
„Sfertul” roş-galbenilor le-a venit de hac inclusiv italienilor de la AC Milan, în acel celebru 3-0 din 1938, din Cupa Europei Centrale. „Italienii au atacat cu toate puterile de la începutul jocului până prin minutul 30, dar n-au marcat nici un gol. Atacul lor a fost – ca forţă şi tehnică – extraordinar, dar, datorită luptei la limită a apărării Ripensiei, a insistenţei acesteia, milanezii n-au putu marca nici un gol. Această situaţie i-a marcat psihic şi i-a derutat. Din acel moment, a intrat Ripensia în jocul ei maxim – şi în câteva minute a marcat trei goluri, a ratat o lovitură de la 11 metri şi a mai avut o bară. Acel sfert de oră inspirat ales spre sfârşitul primei reprize ne-a asigurat victoria în acel joc şi calificarea în turul următor”, a povestit ripensistul Vasile Deheleanu citat de aceeaşi sursă.
Mai târziu unii tehnicieni au observat cu tristeţe că exemplul lui „Ripi” nu a fost urmat în ţară. Costel Rădulescu, antrenorul României la CM 1930 a susţinut chiar că ripensistul Rudy Wetzer a fost inspirat de uruguayeni în privinţa pregătirii fizice meticuloase. „În fotbalul nostru s-a vorbit deseori despre «sfertul de oră al Ripensiei», adică despre acea mobilizare ieşită din comun a jucătorilor timişoreni în ultimele sferturi de oră ale reprizelor. Aceste sferturi de oră au fost o realitate. Ele se declanşau în mod deliberat, ca la un semnal. Sunt convins – Rudy Wetzer mi-a confirmat-o – că sfertul de oră al Ripensiei s-a născut din preluarea unei idei moderne în privinţa efortului. Din păcate, fotbalul nostru nu a fost întotdeauna receptiv la asemenea idei”, a spus Rădulescu în „Cu cărţile pe faţă”, volum scris de marele Ioan Chirilă.
Ripensia a câştigat printr-un stil propriu, mai ales în acele vremuri, patru titluri de campioană (33, 35, 36, 38), şi două Cupe ale României (34-36). Practic roş-galbenii au dominat autoritar fotbalul autohton în deceniul în care a activat fără a fi afectată de regim sau probleme financiare.
