Pentru orice consumator de cultură din Timișoara (și nu numai), numele lui Ovidiu Mihăiță are o rezonanță aparte, datorită Auăleu Teatru, Muzeului Consumatorului Comunist sau diverselor proiecte muzicale în care este implicat.
Pasiunea sa pentru muzică și teatru se îmbină într-un mod cât se poate de armonios, iar printre funcțiile ocupate se numără și aceea de președinte al Asociației Teatrelor Independente din România. Cunoscut în cercurile de prieteni drept „Ovi“, artistul răspunzător pentru excelentele prestații ale celor de la Auăleu este un colecționar de viniluri și tobar. Deloc surpinzător, iubește ceea ce face și nu ar schimba nimic din viața sa. Am realizat un interviu în care am povestit despre ce lipsește scenei muzicale timișorene la ora actuală, care este părerea lui despre evenimentele culturale care au intrarea liberă și problemele cu care se confruntă orașul nostru visavis de Capitală Culturală Europeană în 2021. Evident, subiectele nu s-au încheiat aici…
– De unde vine pasiunea ta pentru muzică? Cum s-a materializat acest hobby în copilărie?
– Pasiunea mea pentru muzică vine de la părinți. De la tatăl meu, care asculta Zeppelin și multe altele. Am crescut cu un magnetofon cu benzi pe care erau „Hey Joe“ și The Beatles. Prima dată am bătut la tobe la mare. Am fost la Neptun cu părinții mei, la un concert Compact unde era un set de tobe. Acolo am bătut la tobe și am conștientizat că vreau să fac asta. Mai apoi am bătut la tobe prin clasa a VII-a, într-un beci, într-o trupă de black metal. Pe atunci ieșeau albumele grele din black metal și eram la curent cu ceea ce se întâmplă în lume prin intermediul revistei Metal Hammer din Ungaria… M-am supărat când a început să se comercializeze curentul black metal…
– Cum ai ajuns să cânți alături de trupe cunoscute în Timișoara?
– După perioada de black metal de la început, am ascultat jazz și tot felul de muzici. Am cântat cu Brigada Artistică Urbană și cu alte trupe de hardcore, provizoriu. Am ajuns și în Negură Bunget, după care m-am apucat de teatru. Am mai cântat cu dordeduh și acum cânt cu Haos.
– La sfârșitul acestui an pregătiți un album live cu Haos… Ce va cuprinde acest disc?
– Pe data de 15 decembrie scoatem un vinil cu Haos. Va fi live și va include peste 20 de piese. Discul va apărea la casa de discuri Smanes. Noi ne ocupăm de această casă de discuri și vom scoate pe viitor și un vinil live cu Ada Milea. De ce live? Mi se pare mai cool. Live, aia e muzică adevărată…
– Care e starea muzicii timișorene la ora actuală?
– Greu de răspuns. Avem trupe care țin steagul sus: Implant pentru Refuz, dordeduh, Negură Bunget… Mulți din țară se uită tânjind la noi. Mulți din țară s-au mirat când la Timișoara a apărut colecția Made in TM. Așa ceva nu există nici la București. Noi aici resimțim scena ca find jos. Dar, nu e așa… la capitolul apariții pe vinil stăm bine, a apărut anul acesta și Katharos XIII.
– Și cum stăm la capitolul concerte și locuri de cântat?
– La acest capitol sunt profund nemulțumit. Au murit cluburile unde se cânta live. E ca și cum vrem să mergem la curve, dar nu avem bordeluri. E o problemă a orașului, asta…să avem o scenă. Orașul nostru are o istorie frumoasă… cu Phoenix și viniluri… am dat ora exactă în muzică. Dar… la locuri de cântat stăm foarte prost. Trupele tinere nu au unde să se lanseze. Pregătim ciorba, dar n-avem bucătărie. Masterplanul orașului ar trebui să țină cont de chestia asta.
– Concertele cu intrarea liberă sunt necesare?
– Depinde. Loredana a fost invitată recent la două concerte cu intrarea liberă la Timișoara. Evident, trebuie să existe și manifestări adresate celor care ies de la linia de producție cu copilul mic în brațe… Noi am făcut zeci de spectacole cu Miorița, cu intrarea liberă… Am ieșit de multe ori în stradă, am avut sute de oameni, mulți ne-au văzut pentru prima oară și apoi au venit la spectacol la noi, cu bilet de intrare. E bine să guști un pic. E un teaser. Ca și cu fetele alea care stau în supermarket și îți oferă să guști gratuit o marcă de cașcaval. Când concertele astea sunt abuzive… e nasol.
– Cu capitala culturală europeană 2021 stăm bine?
– Lucrez în două proiecte incluse în Capitala Culturală. Cunosc dificultățile cu care se confruntă oamenii care fac parte din asociație. Am realizat spectacolele Lumina Libertății și Lumina Unirii. Toată lumea s-a străduit să iasă bine astea două. Echipa de acolo a lucrat. Există însă handicapul financiar. Noi i-am adus pe cei de la Baba Zula din Turcia, cu care trebuia să semnăm contractul cu minim șase luni înainte. Așa se procedează. Dar… aici nu mai e vina celor de la 2021 ci a finanțatorilor. Proiectul cu care s-a câștigat Capitala Culturală e interesant, dar au plecat oamenii care trebuiau să-l implementeze. Cumva, acolo s-a pierdut mult. Sper ca cei care vin acum vor avea timpul necesar și puterea și know how-ul să facă treaba asta.
– Care ar fi măsurile pe care le-ai lua dacă ai fi „primar cultural”?
– Dacă aș avea cuvânt în rezolvarea problemelor…În primul rând rezolvam problema de infrastructură a spectacolului cultural.
Făceam sala polivalentă, atât de necesară, făceam două cluburi cu capacitate de trei sute de oameni unde să se cânte live și să se desfășoare alte activități… E timpul să reconstruim ceva ce odinioară am avut. Am avut fabrici unde se puteau face cluburi. Locurile astea se pot face în foste zone industriale.
– Cum se împacă teatrul cu muzica?
– Sunt complementare. Cânt la tobe la unele spectacole. Când am făcut spectacolul Ferma Animalelor aveam nevoie de muzicieni, așa că i-am trimis pe colegii mei din Auăleu la școala de muzică. Acum toți îmi spun „hai să mai facem spectacole cu cântare”.
– Mai ai timp să te ocupi de Muzeul Consumatorului Comunist ?
– Nu funcționează așa cum am vrea noi, pentru că nu avem timp să ne ocupăm de el. Avem mulți turiști străini… înainte veneau cu flyere, acum vin cu ghiduri cu căști. Am putea să facem să fie mai bine, dar mai facem și alte lucruri. Nu avem o persoană care să se ocupe full time de el. Și nici finanțări. Ar trebui să avem zece muzee din astea în oraș. Ne trebuie niște puncte de atracție. Dacă vreau să vin la Timișoara ce văd? Cluburi închise, muzee la fel, restaurantele se închid la 11. Mai bine stăm în Londra, atunci…
– Îți plac trupele românești care cântă cover-uri?
– E un lucru rău. Trupele de cover-uri sunt ca acei restauratori care fac copii după tablouri celebre. N-aș vrea să am pe perete așa ceva. E total greșit. Sunt de acord cu un cover atunci când Lemmy cântă AC DC. Dar, asta e o formă de respect. Acolo are sens. Marii artști au preluat unii de la alții. Johnny Cash de la Depeche Mode. Acccept cover doar dacă e un tribut. Dar dacă cânți un cover numai ca să iei trei sute de euro într-un club, nu. Accept o piesă cover după zece piese ale tale. Nu poți cânta Billy Idol și mai apoi Madonna. Dacă te aud pe tine cum gherlești pe scenă…e nasol.
– Cum putem cerne calitatea de kitsch?
– Avem spectatori care nu ascultă bullshituri. Noi avem aproximativ 150 de spectacole pe an cu teatrul și mă uit la spectatori. Un gurmand nu mănâncă o shaorma de la mâini murdare. Orice om poate distinge între proasta calitate și ceva bun. E și treaba producătorilor să vină cu oferte de calitate. De cele mai multe ori trebuie să contrazici publicul. Lumea apreciează muzica de calitate. Desigur, e greu să produci calitate. Facem o bere bună dar n-avem frigider și atunci trebuie să o răcim cu evantaiul. Artiștii care produc cultură trebuie să-și exerseze mușchii creativi. Suntem un popor creativ, dar nu suntem ajutați din spate. Norvegienii au cursuri de chitară electrică la școală…
– Cum te-ai „deprins“ cu microbul vinilurilor?
– Am multe viniluri, dar nu sunt colecționar. Am început cu vinilurile de la Librăria Eminescu… Quo Vadis, Floarea albastră, Tectonic… clasic, ca orice român din perioada de dinainte de ’89. Nu e o obsesie, asta cu vinilurile. E o nevoie… ca și cum îți cumperi cartofi prăjiți sau cărți. În fiecare an merg la festivalul Roadburn din Tilburg, Olanda, de unde vin cu 40 sau 50 de discuri. Am prieteni în Germania care îmi aduc albume. La Scârț revenim cu muzică exclusiv de pe viniluri. Sunt mulți tineri care și-au cumpărat pick-up și comandă viniluri. E un lucru bun.
– Există tendința asta de comparare a vieții culturale din Timișoara cu cea a altor orașe din România. Adesea cu Cluj. Ce părere ai de acest subiect?
– Nu ar trebui să ne comparăm cu nimeni, Timișoara are unicitatea sa, să nu ne uităm în ograda altuia și să vedem ce trebuie să facem noi. De exemplu, ar trebui să ne așezăm la masă. Cei care se ocupă cu evenimentele culturale în Timișoara, cu primarul, cu oamenii bogați din orașul ăsta. Să le zicem ce fac artiștii ăștia. N-a inițiat nimeni o asemenea discuție. Toți ar avea de câștigat.
– Te-ai gândit să îți faci o trupă a ta?
– Mi-ar place să am un band al meu. Am încercat, n-am abandonat ideea. Din păcate, momentan nu am timp, sunt ocupat cu multe proiecte…
– Care-s prioritățile tale la ora actuală?
– Teatrul Auăleu e pe locul unu, iar pe locul doi e Scârț Loc Lejer.
– Unde te vezi peste cinci ani?
– În paradis… Nu am visul emigrării…teatrul este al comunităților și noi avem publicul nostru. Desigur, mi-ar place să avem o deschidere europeană, să mergem la festuri afară mai mult. Peste cinci ani mă văd făcând aceeași chestie, dar la un nivel mai profesionist… a normalității în care ar trebui să se învârtă cultura. Iubesc ceea ce fac și n-aș schimba nimic. To timpul e ceva nou. Nu mă plictisesc, fac exact ce am vrut să fac și mă bucur. Îmi plac spectacolele, îmi place scena… e rațiunea mea de a trăi.
