Nu mai e un secret pentru nimeni că magia declanșată de ceea ce ne place să catalogăm drept muzică se datorează unui cumul de factori care ne transportă adesea într-o lume a basmelor. Dincolo de valențele ei sonore, muzica narează o poveste grație întrepătrunderii ei cu alte ramuri artistice, simbioza aceasta contribuind din plin la nașterea unui ceva… care ne rămâne adânc întipărit în minte.
Luisa Cube este absolventă a Facultății de Design din Timișoara și în ultimul timp îmbracă diverse muzici cu imagini memorabile. A realizat ilustrația grafică a albumului „Gloria” al celor de la The Mono Jacks, animația unei piese a compozitorului timișorean Cari Tibor și a clipului scos de trupa om la lună – „Noapte bună”.
S-a implicat intens în campania umanitară Împreună pentru Anda, inițiată pentru ajutorarea soției fostului solist al trupei Implant Pentru Refuz (Ovidiu Takacs „Bulbuc“) și a avut o serie de expoziții. Personale și de grup. În cele ce urmează, am realizat un interviu cu Luisa Cube, în cadrul căruia am aflat cum s-a molipsit de microbul numit artă, care e situația voluntariatului în aceste vremuri complicate pe care le trăim și care sunt proiectele ei.
– Unde și când te-ai născut? Cum te-ai molipsit cu microbul ăsta care poartă numele de artă?
– M-am născut în 1980, la Suceava, unde am crescut timp de 19 ani, apoi am mai crescut încă vreo 19 în Timișoara, iar de vreun an jumătate mă aflu în Torino, unde am mai crescut din nou un pic :). Cred că mi-am programat viitorul când mângâiam la propriu paginile tipărite din cele trei albume de artă pe care le aveam prin casă când eram mică, mică. Pensulația cremoasă din pozele albumului cu Grigorescu trezea în mine diferite stări pe care mai apoi le-am trăit pictând. Am urmat Liceul de artă, dar mi-am găsit modul de exprimare prin artă doar de curând, după 36 de ani.
– Din 2017 ți s-a „înșurubat” gândul că arta pe care o produci s-ar putea intersecta cu muzica. Dacă ar fi să descrii cu cuvintele proprii care este natura artei pe care o produci… și de ce s-a născut această împletire?
– Undeva pe la 36-37 de ani, în urma unui ansamblu de situații, m-am (re)descoperit pe mine. Muzica a avut un rol foarte important în viața mea, deşi nu am reuşit niciodată să depășesc rolul de ascultător. Magnetofonul părinților mei mă fermeca. Recunosc şi acum o mulțime de piese ascultate de pe acele role cu benzi.
Apoi, am ajuns la două întâlniri cu pianul. Pe motiv că nu am degetele suficient de lungi, „relaţia” s-a încheiat înainte să înceapă. Am rămas cu urmele acelor două ore de pian pe degete și le mai port și acum. Poate la un moment dat voi învăța să cânt un cântec la pian. Dar nu înainte să-mi pictez tabloul. În 2017, piesa „Gândurile” – The Mono Jacks a sădit acest sâmbure al intersecției dintre artă plastică și muzică. Apoi ce a urmat cu „Gloria” a fost absolut magic. Ţin să spun că am povestit despre acest sâmbure lui Doru Trăscău abia după ce mi-a fost acceptată „Gloria”. Inițial nu am știut să-mi explic această nevoie, acum am găsit cuvântul: „vibrație”, care poate sugera un traseu în ceea ce încerc să construiesc. O schiță de text pentru a-mi susţine arta ar suna cam așa: Muzica, dansul, actoria sunt vibraţii, la fel și imaginea mișcată/animația. Între privitor și privit există tot timpul un tremur, uneori chiar cutremur. Îmi doresc să reusesc să construiesc vibrație așa cum o primesc și eu la rândul meu din arte (şi aici ma refer la toate artele unde sunt sensibilizate un simț sau mai multe). Pentru a descoperi şi compune muzica din tablouri, voi încerca să caut să pictez cum simt/observ/învăț o muzică. Nu îmi iese tot timpul cum mi-o închipui. Sper ca prin aceste experimente animate pe care le tot încerc să-mi perfectionez modul de a înțelege și exprima o vibrație / o emoție.
– Ai absolvit Facultatea de Design din Timișoara și trăiești în Torino. Cum se vede scena cultural timișoreană de la depărtare? La ce capitole stăm bine, în ansamblu, și unde mai avem de recuperat pentru a fi capitală cultural europeană în 2023, în opinia ta?
– Am o minte cam încâlcită pentru astfel de teme. Mai ales că aici nu e vorba doar de artă și cultură care e cam prăfuită dealtfel, ci e vorba de bani, politică și fel de fel de interese. Mă depășește! Dar așa, mai în glumă, mai în serios, cred că stăm bine la ce stăm rău. :)) Adică „piața” artelor, a culturii are suficient loc și bună stare să se dezvolte, doar să se vrea în Timișoara. În rest în țară unde este multă sărăcie e mai greu. Arta/cultura nu are putere să crească dacă te roade stomacul de foame. Deși arta, citirea unei cărți, muzica poate să îmblânzească o viață aspră. Cred că oamenii trebuie sa fie deschiși în a colabora și a fi în aceeași echipă cu ceilalți. Nu spun nimic nou dar eu asta simt și la asta lucrez.
În Torino am prins vreo 8 luni de „normalitate”. Am apucat totuși să particip la un târg de artă cu singura pictură pe care o aveam aici în momentul în care m-am înscris. Am descoperit acolo cât de nepotrivită eram cu acea lucrare. Majoritatea erau „frumoase” și cu un aer proaspăt ca un parfum vesel. Nu erau neapărat vesele, dar aveau ceva diferit. A mea era grea, dark, nu se potrivea locului. Cu toate acestea, a fost o experiență fantastică.
Cum văd acum de aici? România mi-a dat multă profunzime, cred, de care mă bucur tare, însă mi-a luat „zâmbetul”. Nu știu ce voi primi aici, nu știu cu ce mă voi hrăni și cum voi mai crește. Timișoara o văd cu dor si cu mult potențial. Cred că există și bani, și oameni. Trebuie doar să se găsească omul potrivit la locul potrivit și nu cred în norocul căzut din cer.
– Te-ai implicat activ în mai multe campanii, una dintre ele fiind Împreună pentru Anda. Cum e situația voluntariatului în Timișoara în aceste vremuri complicate?
Din nou un subiect despre care nu știu să vorbesc generalizând. Tot ce am făcut și m-aș bucura să pot să fac în continuare a fost din nevoie, din singurătate, din tristeţe, dintr-un gol pe care tot încerc să-l umplu cu „inimi”. În esență cred că e un gest egoist, egocentric. Un egoism/egocentrism pe care încerc să îl tratez fix așa cum se prezintă în fața mea, cu aceleași cuvinte care îl traduc. Asta e partea aia mai puțin conștientă însă mai e ceva. Cred că am avut mult noroc în viață și cumva îl simt ca pe o datorie morală să ofer si eu mai departe ceva, oricât de mic. Este un gest/un exercițiu tare fain. Iar înainte de toate „Arta vindecă!” Cuvinte pe care le-am preluat chiar de aici de la „Împreună pentru Anda”. Ce cuvânt frumos și acesta: Împreună!
– Prima ta colaborare cu muzica a fost pentru coperta albumului Gloria. Cum a luat naștere?
– Ah, ce frumos că ai intrebat asta! Zâmbesc de fiecare dată la această amintire. A fost magică! Și uite, în februarie se face un an de la concertul lor de lansare a Gloriei, îmi pare rău și acum că nu am fost acolo atunci. Spuneam mai devreme că muzica celor de la The Mono Jacks a fost cea care mi-a dat această direcție în artă. Deoarece îi urmăream și îi urmăresc în continuare la fel, am dat peste mesajul lui Doru Trăscău în care își provoca fanii oferindu-le posibilitatea de a semna coperta urmatorului lor album.
Uite așa am intrat în concurs pentru frumoasa “Gloria”. Mare mi-a fost mirarea și bucuria când am primit răspunsul pozitiv. A fost o colaborare tare faină și parcă toate punctele s-au potrivit la fix. Așa am scris anul trecut: A fost magică! A decurs foarte lin și a venit însoțită de coincidențe frumoase. Una dintre acestea, care a ajutat foarte mult în acest proces: Gloria m-a găsit în momentul în care pe pânzele mele albe întindeam un lung covor roșu. Lucram și încă mai lucrez la o serie de picturi pe care am numit-o “Red carpet”. Personajul feminin din această temă este într-o căutare continuă. Ea forțează limite crezând că astfel își va găsi liniștea, sensul. Ea a ales să urce pe covorul roșu deoarece o enervează această “culoare” atât de mult pe cât o iubește. În mintea mea descrierea “Gloriei” s-a suprapus natural peste “Red carpet”. O altă coincidență simpatică pe care am aflat-o ulterior: spunea Doru că piesa “Gloria” a fost la început o „joacă” în limba italiană. Acum, împrejurarea a făcut ca imaginea „Gloriei” să se nască în Italia.Poate sunt doar niste mici piese ce s-au potrivit întâmplător: dar… ce frumoasă întâmplare! Abia aștept să o ascult pe Gloria live și să-i îmbrățișez pe băieți. 🙂
– Ai colaborat și cu Cari Tibor, trecând astfel și la clipuri. Cât de greu este să fii pe aceeași lungime de undă cu un artist din domeniul muzicii?
– În perioada lockdown-ului desenam niște mici timbre și scriam diverse scrisori, nu pentru cineva anume. Una din acele scrisori am încercat să o transform într-o animație pe care mi-o închipuiam ca pe un film mut. Aveam nevoie de suport muzical, așa am dat de Tibor și mă bucur tare, are „suflet de artist” și ne-am găsit pe aceeași lungime de undă. Mai am o compoziție de pian care mi-a plăcut tare mult de la el, pentru care am făcut deja câteva schițe. Simt nevoia ca acelui pian să-i adaug versuri. Este un proiect foarte important pentru mine, din cauza asta parcă devin mai sâcâită. Nu am de gând să mă încăpățânez să fiu pe placul tuturor. Cât timp îmi voi permite luxul de a lucra doar pentru artă și pentru fixurile mele, mă las dusă de „muzică”. Până acum nu mi-a fost foarte greu deoarece i-am ales eu, cu grijă. Și da, aleg și artistul, nu doar muzica, deoarece astfel îi pot înțelege mai bine canalul prin care ajunge la acea muzică care pe mine mă face să vibrez.
– E musai să fii fan al pieselor scoase de artistul respectiv sau doar să rezonezi cu ideile expuse de trupă?
– Dacă nu mă reprezintă temele pe care le dezvoltă un artist, categoric nu voi merge în acea direcție. Apoi, tot ce am făcut până acum nu a fost pentru a-mi câstiga pâinea. Sunt o casnică care are pretenția că e un om liber, cu idealuri și multe vise. De fapt, imaginația este cea mai mare libertate pe care o am, cât o fi ea, la care nu aș vrea să-i mai pun și eu granițe. Dacă mesajul unei piese ar fi împotriva a ceea ce gândesc eu, ar trebui să-mi aduc polițistul sa-l închidă pe nenorocit. 😂 Unele muzici ar cam avea nevoie de câte un om al legii „bunului simț” dar cine sunt eu să vorbesc?! Cât timp îmi voi putea permite luxul de a alege, voi profita din plin. Dar pe de altă parte, de exemplu, nu sunt fană Mika dar îmi plac foarte tare câteva piese de-ale lui și-mi pare un artist/un om foarte interesant ca studiu.
– Animația ta este prezentă și pe videoclipul celor de la om la lună – „Noapte bună”. Ce planuri de colaborări cu artiști din domeniul muzicii mai ai?
– Cu „Noapte bună” am făcut un pas foarte fain în direcția asta. Nu cunosc teorie muzicală, dar am avut în liceu un prieten toboșar. Cum mergeam la repetițiile trupei în care cânta, am învățat să ascult instrumentele separat. Mi-a rămas ideea asta în minte și uneori încercam exerciţiul acesta, ca pe o joacă. Nu pricep cu adevarat nimic. Piesa „Noapte bună” am ascultat-o și desenat-o în acel mod. Și am simțit și aici o magie faină care a venit de la Doru Pușcașu. După ce am ascultat piesa de zeci de ori, am descompus-o şi compus-o apoi în imagini și idei. Am trimis puzzle-ul acesta lui Doru iar el mi-a adunat piesele într-o singură frază. Aceea a fost cheia cu care am reușit să descui imaginea acelui joc. Ceva e magic în lumea asta! Probabil există cel puțin o teorie rațională pentru această stare despre care vorbesc dar eu prefer să o știu, așa, un pic stângace cum este câteodată.
– O altă colaborare de-a ta este cu o trupă din Torino, Est-Egò…
– L-am cunoscut absolut întâmplător pe Davide, vocalul trupei, la târgul de artă despre care am amintit mai sus. A fost simpatică întâlnirea, în condițiile de azi ar fi fost aproape imposibilă, din cauza asta țin să o povestesc: Era seară, îmi era foame, sete si era și un pic cam rece. Am hotărât așadar că mă pot hrăni cu niște alcool 🙃. Citesc pe o foiță: Vin brule. Mă gândesc scurt că o fi vin fiert. În acel moment în fața mea aud: Un „Vin brule” te rog! Și uite așa, ca apucata, întreb: Scuză-mă, nu prea înțeleg italiana. Ce înseamnă vin brule? Omul îmi întinde paharul și mă întreabă dacă vreau să gust. Eu sunt un om destul de deschis dar pe bune că nu m-aș fi gândit la așa un gest. Mi-a părut tare simpatic. Mi-am cumpărat și eu vinul dorit și am stat la povești într-o italiano-englezo-română-maimuțărească cu Davide, o fată care expunea fotografie și încă un băiat tot muzician și el. Uite așa am descoperit Est-Egò. Mi-a plăcut foarte mult albumul lor de la prima ascultare. Are poveste, are melancolie, am bagat și un plâns (bun) pe una din piese. La fix! Are toate ingredientele să mă prindă. Țin minte că de atunci mi-a trecut prin minte că i-ar sta bine piesei „Andersen” o animație. În noiembrie 2020 s-a făcut un an de atunci. S-a întors între timp lumea cu fundul în sus. Noi totuși trebuie să rămânem aici în lume (încă o vreme) și ce să tot facem?! Chiar azi am trimis lui Davide să vadă penultima variantă a animației pentru piesa Andersen, la care mai am de lucru vreo săptămână, maxim două. Mai departe? Mai vreau să abordez o piesa de la Bodark. Vali Mihnea, vocalul trupei, mi-e prieten, așa că mi-am permis să îl înnebunesc cu animațiile mele încă de la început. Încă nu sunt foarte hotărâtă cu ce lucrare merg mai departe. Sugestii? Reclamații?
– Ai fi deschisă să realizezi clipuri și pentru artiști din zone muzicale care nu-ți sunt pe plac?
– Iar m-am grăbit cu răspunsul mai sus. Dacă încalcă cel putin unul din straturile mele morale pe care sper că le am, m-aș gândi muuult cum să fac, cum să devin „Dumnezeu” să-i arăt calea cea bună. Glumesc, dar nu de tot! Nu știu ce aș face, nu mi-a oferit nimeni nici o sumă ca să stau să mă gândesc serios, altfel de ce să lucrez ceva ce nu-mi place? Da, mai poate exista și varianta să-mi caut un cântec care să mă calce pe nervi, pentru că am nevoie să ies din unghiul meu confortabil de culcuș cald. Mă pun deja în destule dificultăți, măcar să sune plăcut.
– Cum vezi tu ieșirea din complicatele vremuri pe care le traversăm? Va exista un boom în care toată lumea va ieși la un moment dat la evenimente… sau revenirea la vechea normalitate va dura o lungă perioadă de timp?
– Cum să ieșim!? Nebuni! Cu mască pe față, în rest goi! 😂 Mi-a fost al naibii de frică de nenorocitul ăsta de virus și de toată dezordinea ce o aduce cu el. Acum, mă sperie dezordinea și mahmureala de după „beție”. Ah! Așa aș vrea să știu! Ca să mă laud apoi: V-am spus eu! Glumesc! Mă scoate din minți replica asta. Apoi, de aș fi sigură pe o variantă tot nu aș ști ce să fac cu această informație. Dar ca joacă de idei o văd ca pe o mahmureală, cei care au băut mai mult ies mai încet, ceilalți mai viteji ies la o cafea și apoi se culcă încă o dată să-și revină. Apoi se trezesc cu toții încet încet și încep să facă ordine după chef. Unii încă mai sunt amorțiți de la ultima căzătura în cap. Și uite așa începem o nouă-veche viață unde mai rămâne câte un nostalgic care citeste câte o carte izolat în lockdown-ul lui favorit. Și pe cuvânt că nu știu ce vorbesc deja… e noapte, 2:01. Pun punct! Punct! Unct! Nct! Ct! T!.
