Locuri mai puțin cunoscute, unde vechi tradiții sunt încă vii, perfecte pentru...

Locuri mai puțin cunoscute, unde vechi tradiții sunt încă vii, perfecte pentru o excursie în Banat

0
DISTRIBUIȚI
<


div class="press-in-article" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center; margin-top: 5px; margin-bottom: 5px; " id="press-459789277">

Reșița, orașul așezat pe dealurile și văile străbătute de râul Bârzava și cunoscut ca vechi și important centru metalurgic și pentru construcția de locomotive, este astăzi atractiv mai ales pentru stațiunile turistice din vecinătate și pentru pârtiile de schi de pe Semenic, care atrag numeroși turiști de-a lungul întregului an.

Împrejurimile Reșiței ascund însă și locuri mai puțin cunoscute, în care vechi tradiții sunt păstrate și astăzi și care merită explorate de cei care doresc să își facă o idee despre traiul oamenilor locului.

Tradiții la Câlnic

Vechea așezare Câlnic este menționată pentru prima dată în secolul al XV-lea, când era proprietate a nobilului Lucas de Câlnic. A intrat apoi sub stăpânirea turcilor otomani iar ulterior a fost donată lui Ladislau Hamati. De secole, principala ocupație a locuitorilor a fost creșterea animalelor, cultivarea porumbului și fierberea țuicii, pentru care sunt renumiți și astăzi.

În urmă cu un veac, era socotită una din cele mai bogate așezări din Banatul Montan, cu oameni extrem de gospodari, care păstrează și în prezent vechile tradiții și obiceiuri locale, și chiar dacă astăzi aparțin teritoriului administrativ al Reșiței, ei se consideră o comunitate aparte.

Căldări de aramă, pentru mâncare sănătoasă

Pe vremuri, negustorii aduceau de la Viena oale de aramă lucrate doar din ciocan și nicovală, la care mânerele și fundul căldării erau îmbinate prin nituire, și erau considerate foarte valoroase de câlniceni, căci temperatura era omogenă,  mâncarea fierbea repede, iar delicioasele supe și tocănițele renumite și astăzi, aveau  un gust aparte.

Câlnicul a avut și mai are și astăzi bucătari renumiți pentru felul în care pregăteau bucatele la diferite ocazii cu oaspeți mulți, căci într-o astfel de căldare, care are în jur de 300 de litri, intră carnea unei vaci. Multe astfel de oale au fost confiscate de comuniști, puțini au reușit să le ascundă, dar cele rămase sunt ținute și astăzi la mare cinste, au dat numele unui festival și mai sunt folosite la diferite sărbători sau festivități, când se pregătesc specialități locale, cu toții fiind convinși că odinioară se mânca mai sănătos.

„O rugăciune dansată”

Călușarul, unul din cele mai vechi dansuri românești, cu semnificații magice, considerat  de localnici „o rugăciune dansată”, este foarte prețuit și astăzi la Câlnic, chiar dacă unele elemente ceremoniale s-au pierdut de-a lungul timpului.  Informații despre călușarul de la Câlnic există din secolul al XIX-lea, dar probabil este mai vechi, și deschide și astăzi ruga satului. În 1916, o formație de nouă călușari a fost și la Budapesta, însoțită de două femei care au prezentat portul de sărbătoare, de fată și nevastă, din Câlnic, așa cum atestă o fotografie de epocă.

Călușarii din Câlnic erau vestiți și în anii interbelici, iar în 1943, la o defilare a formațiilor artistice și o paradă a portului popular care a avut loc la Bocșa, Câlnicul a obținut „premiul întâi la port și dansuri vechi”. Succesele călușarilor au continuat și în anii postbelici, la diferite concursuri, ei fiind prezenți și astăzi în viața culturală a așezării și făcându-se cunoscuți și dincolo de hotarele acesteia. Dansul este păstrat viu și este învățat de mulți copii și tineri din așezare.

„Drumul reginei”

Vechiul drum de piatră dintre Câlnic și Ezeriș, construit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care era pe atunci principala legătură cu Lugojul, este cunoscut și astăzi sub numele de „Drumul reginei”, căci el există de pe vremea Mariei-Tereza, arhiducesă a ținuturilor ereditare austriece, regină a Ungariei și a Boemiei șiprincipesă a Transilvaniei. Localnicii știu și astăzi, din moși-strămoși, că pe acel drum a călătorit și împăratul Iosif al II-lea, în anul 1788, pentru a ajunge la Caransebeș.

Astăzi, din păcate, drumul care șerpuiește molcom printre dealuri, este în mare parte deteriorat, căci piatra care îl pava a fost scoasă și folosită la diverse construcții, iar în anumite porțiuni s-a stricat mai ales din cauza tractoarelor care îl străbat, dar crucile ridicate de localnici care se înșiră pe ambele părți ale drumului, unele cu locuri de popas pentru  trecători sau turiști, ori vechile sălașe ale câlnicenilor, sunt o mărturie a vechilor obiceiuri și a continuării vechilor ocupații tradiționale. Unele au ingenioase bazine în care era captată apa de ploaie scursă de pe acoperișul sălașului, fântâni adânci cu apă excelentă, sau  vetre de foc în care se găteau bunătăți specifice locului. Sunt obiceiuri și o memorie a locurilor care țin de rostul dintotdeauna al câlnicenilor, pe care aceștia nu vor să le piardă.

Foto: Petru Lupșa

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.