Szeged, puţin peste 100 kilometri distanţă de Timişoara. 17. 000 de oameni participă într-o zi de joi la ediţia din acest an a festivalului Szegedi Ifjusagi Napok (SZIN). Având în vedere că festivalul e întins pe parcursul a cinci zile, e clar că numărul celor care îi trec pragul este impresionant de mare. Lejer, peste zece mii de spectatori vin zilnic în incinta unui ştrand pentru a vedea peste o sută de trupe din ţara vecină. Desigur, unii vin pentru muzică, alţii pentru diverse „altceva“-uri, dar ideea e că e plin. E un soi de festivalul berii de la noi, doar că există mai multe scene şi se fură mai puţin din buzunare. Şi nu e nici fum de mici.
Evident, îţi pui întrebarea cum se poate ca un oraş de 170.000 de locuitori să adune aşa un public? Desigur, cel mai la îndemână răspuns e acela de „civilizaţie“. Oamenii din ţara vecină plătesc bilet de intrare (cinci mii de forinţi pe zi) pentru că aşa au fost obişnuiţi. Au parte de teatru, stand up comedy, sporturi extreme sau concursuri de cultură generală.
Dincolo de concerte, organizare sau alte bla-bla-uri, magia oricărui festival de acest gen constă în atmosfera creată de oamenii care îl populează. Feţe zâmbitoare, lume prietenoasă, atmosferă de vis. Deşi pe ici-colo zăreşti mutre de cocalari şi piţipoance, aceştia nu ies în evidenţă. Aproape fiecare concert „curge“ natural, lumea se bucură de eveniment şi nu e cârcotaşă cu orice preţ. Amatorii de muzici electronice nu se ceartă pe tema că „asta e house, iar asta e dubstep“ şi constaţi cu surprindere că nimeni nu se bagă în faţă la coadă. Langoşii uriaşi cu smântână şi usturoi şi diversele mâncăruri specifice zonei se amestecă mirific cu corturile în care îţi poţi cumpăra mici suveniruri. Amestecul de punkişti cu freze arici, bunici cu nepoţi purtaţi pe umeri şi părinţi care fac slalom cu cărucioarele bebeluşilor pe aleea principală sunt “priceless”. E o senzaţie de bine pe care o emană prin fiecare por festivalul. E un soi de Exit sau Sziget, la scară mult mai mică.
Fără îndoială, încet-încet şi pe la noi se mai schimbă câte ceva. Şi-n bine. E şi normal, pentru că dincolo de prejudecăţi şi bariere lingvistice, şi tinerii şi politicienii din ţara vecină sunt „din acelaşi aluat“ ca pe la noi. Poate încet ușor-ușor se vor dumiri şi aleşii noştri că politica n-are ce căuta în această ecuaţie. Şi că asemenea manifestări trebuiesc sprijinite cu orice preţ fiindcă aduc o sumedenie de beneficii. Fac pariu că dacă cineva din conducerea urbei ar fi petrecut câteva zile la un asemenea festival, ar fi venit cu o faţă mult mai relaxată p-acasă. Şi cu idei ceva mai normale decât inepţiile propagate de dragii noştri aleşi…
Eu am incetat sa mai merg pe la festivaluri „populare” si prefer concertele platite. In momentul cand alegi sa platesti un bilet ti-ai gandit bine daca vrei sa mergi, daca merita sa mergi, stii ca de organizare se va ocupa cineva, acolo vor veni oameni care au gandit ca tine si toti va veti concentra la ce se petrece pe scena cand veti fi in apropierea ei. Iar cel mai important aspect e ca aproape acest rationament il au si cei care vor evolua pe scena. Ca atare atmosfera nu poate fi „deprimanta”.
Nu mă miră – la fel a fost la Szeged la Zilele Oraşului (care s-au întins pe vreo lună, din mai până în iunie) şi la Festivalul Vinului din luna iunie (se vede şi din fotografiile pe care le-am postat).
Altă ţară, Alt oraş, alţi oameni, alţi conducători = altă atmosferă, mult mai plăcută decât orice vezi în „cel mai vestic oraş din România“….