O veche linie ferată folosită iniţial pentru transportul minereului de fier iar mai târziu şi pentru cel al călătorilor, aflată nu departe de castelul Corvineştilor, ar putea deveni un spectaculos obiectiv turistic dacă cineva ar fi interesat de repunerea ei în funcţiune. Mocăniţa de fier cu valoare istorică a devenit, din păcate, o amintire. Mai mulţi tineri localnici au început o muncă de voluntariat şi au determinat autorităţile locale să se implice într-un proiect de reconstruire şi reabilitare a vechii linii. Comisia Monumentelor Istorice a clasat ceea ce a mai rămas din traseul mocăniţei şi l-a declarat monument istoric de interes naţional cu statut temporar, pentru a facilita accesarea unor fonduri pentru reabilitarea lui.
Prima cale ferată minieră din Ardeal
Transportul minereului de fier de la minele din Ghelari din Munţii Poiana Ruscă, asigurat pe vremuri de cărăuşi cu cai care îl duceau cu coşurile la atelierele din zonă şi la furnalul din Govăjdia, vechi monument de arhitectură industrială, inaugurat în 1806, a fost modernizat după 1859, când a început construirea unui tunel de 600 de metri care lega mina cu valea Retişoarei. Tunelul a fost terminat şapte ani mai târziu şi concomitent s-a construit o cale ferată îngustă pe care vagoneţii cu minereu erau traşi de cai, pentru a uşura transportul cărăuşilor şi a scădea costurile. Ulterior, linia de la Retişoara s-a extins până la furnalul de la Govăjdia pe o lungime de peste cinci kilometri şi au fost construite rampe de transfer pentru minereul de fier. După construirea uzinelor de fier de la Hunedoara, în 1882, şi acest mod de transport devenise ineficient şi s-au construit două sisteme de funiculare care făceau legătura între Ghelari şi Hunedoara, cu ajutrorul cărora minereul se transporta la furnalul din Govăjdia şi la furnalele de la Hunedoara. Cum transportul minereului în două direcţii nu era eficient, în 1897 s-a decis schimbarea radicală a transportului şi s-a construit prima cale ferată minieră din Ardeal, a cărei staţie finală era la Retişoara. De aici, minereul extras din galeriile de la Ghelari, era transportat la Hunedoara.
Calea ferată, care trecea peste valea Zlaştiului şi prin tunelul Căţănaş ajungând la valea Govăjdiei, lega Hunedoara de Retişoara. A fost construită de trei firme austriece, ulterior ecartamentul fiind lărgit pentru a putea fi folosite locomotivele cu abur. Pe această linie se aflau gara mică din vestul Hunedoarei, care era şi gara principală a acestei linii si singura din Europa în jurul căreia trenul se întorcea în cerc, gara Govăjdia şi cele de la Nădrab şi Retişoara. Linia, inaugurată în septembrie 1900, este specifică zonei montane, cu trei tunele, poduri metalice în curbă şi un peisaj spectaculos. Ea a avut şi o mare importanţă economică pentru productivitatea celor două fabrici de fier, devenind un mijloc de transport de interes local la începutul secolului trecut.
Un patrimoniu istoric casat, vândut şi devalizat
Linia a funcţionat fără întrerupere până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În 1950, locomotivele originale au fost casate şi înlocuite cu locomotive cu abur produse la Reşiţa. Au fost demolate de asemena depoul de la Govăjdia şi clădirea gării din Hunedoara şi au fost construite unele noi iar staţia de la Retişoara a fost desfiinţată în 1970 şi s-a dezafectat linia pe o porţiune de trei kilometri. O nouă staţie finală a fost amenajată la Crăciuneasa, o dată cu deschiderea unei noi cariere de talc şi calcar. Mocăniţa transporta şi călători, fiind un mijloc de transport foarte util pentru localnicii din zonă. Întreaga linie a fost supusă unei reparaţii capitale în 1976, pe cei 13 kilometri care legau Hunedoara de Crăciuneasa iar în anii ’80 locomotivele cu abur, casate, vândute sau trase pe linie moartă, au fost înlocuite cu locomotive Diesel.
În 1990, serviciul de călători a fost sistat iar doi ani mai târziu viaductul original construit peste valea Zlaştiului a fost casat şi înlocuit pentru a suporta un tonaj mai mare. În 2000, firma din Austria care a construit linia a trimis o notificare prin care aducea la cunoştinţă expirarea garanţiei de 100 de ani pentru poduri iar în anul următor conducerea fabricii de dolomită din Zlaşti a decis casarea liniei pe o lungime de 11 kilometri, între Zlaşti şi Crăciuneasa, fără să ţină cont de importanţa sa istorică şi turistică şi a vîndut vagoanele şi locomotivele care nu erau folosite.
Ultimul tronson de cale ferată îngustă, de 2,3 kilometri, folosit pentru transportul calcarului, a fost folosit până în 2008 iar un an mai târziu, conducerea societăţii Talc-Dolomită a decis dezafectatarea lui, împreună cu două poduri în curbă şi a unui viaduct rămas şi a vândut ultimele locomotive şi vagoane pentru piatră. Au mai rămas doar viaductul peste valea Zlaştiului, podul metalic de la Govăjdia, terasamentul, depoul şi clădirea gării de la Hunedoara, precum şi picioarele şi consolele podurilor dezafectate şi tunelele.
Surse foto – panoramio.com, wikimapia, ocoflo.blogspot.ro, railnet.ro, hailabord.ro
