TIMIȘOARA UITATĂ Confesiuni și biserici de-a lungul timpului

Încă din timpul Daciei romane, în rândul populaţiei care locuia pe actualul teritoriu al Timişoarei, la fel ca în întreg teritoriul bănăţean, alături de cultele păgâne ale populaţiei daco-romane, a început să se răspândească noua religie creştină, oficializată prin Edictul din Milan, promulgat de împăratul Constantin cel Mare în anul 313. Răspândirea creştinismului a continuat şi după ce împăratul Aurelian s-a hotărât să părăsească provincia, evacuând armata şi administraţia civilă şi stabilind frontiera imperiului pe linia Dunării. Localnicii şi coloniştii care fuseseră aduşi „ex toto orbe romano”, deja romanizaţi, au rămas şi în secolele următoare sub influenţa Imperiului Bizantin şi şi-au organizat o viaţă bisericească de tip răsăritean. Împăratul Justinian înfiinţa Arhiepiscopia Justiniana Prima, sub jurisdicţia căreia se afla şi Banatul iar după anul 731 biserica creştină din Banat îşi va continua existenţa sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. „Vita Sancti Gerhardi” relatează că voievodul Ahtum primise botezul creştin de rit ortodox în cetatea Vidinului şi a acceptat suveranitatea împăratului Bizanţului Vasile al II-lea. Mănăstirea călugărilor greci de la Morisena (Cenad), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, este o mărturie că în voievodatul său exista o organizare bisericească şi ortodoxia era răspândită în zonă. Un istoric maghiar consemna existenţa unui centru bisericesc de rit răsăritean în aşezarea Timiş (posibil Timişoara), iar alţi istorici plasau respectivul centru în Castrensys de Tymes, aflat pe locul viitoarei cetăţi. Acest centru episcopal va fi însă desfiinţat în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

După cucerirea maghiară, la Morisena au fost aduşi, în locul călugărilor greci, călugări catolici şi monahul benedictin Gerardo Sagredo, care a organizat în 1030 episcopia catolică a Cenadului, cu un rol important în răspândirea catolicismului. În secolele următoare, aşa cum arată registrul de dijme papale din 1333-1337, Banatul era cuprins în dieceza Cenadului, care avea şapte arhidiaconate şi îşi întindea jurisdicţia asupra mai multor comitate, printre care şi Timişul. Deţinerea de domenii şi titluri nobiliare era condiţionată de apartenenţa la catolicism şi chiar o parte a feudalităţii româneşti s-a conformat acestor pretenţii, dar cea mai mare parte a populaţiei a rămas ortodoxă. Dată fiind importanţa cetăţii Timişoara, aici s-au construit mai multe biserici romano-catolice, printre care biserica Sf. Gheorghe, biserica Sf. Eligius şi o mănăstrire patronată de Fecioara Maria, dar exista, în continuare, şi o biserică ortodoxă. Mai mulţi cronicari turci aveau să vorbească de numeroasele „biserici mari” din cetatea Timişoarei şi de frumuseţea arhitecturală a acestora. Biserica romano-catolică a înregistrat un regres o dată cu trecerea provinciei sub stăpânire otomană, când nobilii maghiari au părăsit Banatul şi pentru că o bună parte a populaţiei romano-catolice trecuse la calvinism. După ce provincia a fost cucerită de turci, episcopia Cenadului s-a desfiinţat iar titlul episcopului de Cenad a fost preluat de cei din Alba Iulia.

Locuitorii băştinaşi s-au bucurat de toleranţă religioasă în timpul stăpânirii otomane, iar bisericile creştine şi-au continuat existenţa, deşi unele lăcaşuri de cult creştine au fost transformate în moschei şi au fost ridicate altele noi.

La jumătatea secolului al XVII-lea, în cetatea Timişoarei existau patru geamii şi patru mănăstiri de dervişi – totodată adăposturi pentru sărmani – iar în mahalalele din jurul cetăţii se aflau încă zece locuri de închinăciune musulmane. În 1557 a fost înfiinţată patriarhia ortodoxă din Ipek (nordul Voivodinei), a cărei autoritate se întindea şi asupra ortodocşilor din paşalâcul Timişoarei iar catastifele păstrate evidenţiază existenţa bisericii ortodoxe, cu parohii, protopopiate, preoţi şi un număr important de credincioşi ortodocşi care trăiau la Timişoara.. S-a întemeiat şi o episcopie ortodoxă a Timişoarei, iar potrivit unor însemnări, la mjlocul veacului al XVII-lea, Sf. Iosif cel Nou păstorea o mitropolie. Pentru a obţine sprijinul patriarhului din Ipek şi al populaţiei creştine balcanice împotriva turcilor, împăratul Leopold I a dat în 1690 o diplomă prin care era recunoscută autoritatea patriarhului sârb asupra tuturor bisericilor ortodoxe din teritoriile aflate sub stăpânire habsburgică. După cucerirea provinciei de către habsburgi, ortodocşii din Banat au intrat sub jurisdicţia bisericii sârbe,  iar aceasta şi-a înfiinţat un centru episcopal la Timişoara. Subordonarea bisericească faţă de ierarhii sârbi a durat până în 1864, când biserica ortodoxă română s-a despărţit de cea sârbă şi s-a organizat separat, de la nivelul parohiilor până la episcopii şi mitropolie iar parohiile ortodoxe române au fost incluse în eparhia Caransebeşului şi Aradului. Episcopia sârbă şi-a continuat însă activitatea la Timişoara, ea funcţionând şi astăzi pentru sârbii ortodocşi.

Catolicismul şi-a recâştigat importanţa după instaurarea stăpânirii habsburgice, una din preocupările curţii vieneze fiind aceea de a-l răspândi cât mai mult în provincie, ca o contrapondere împotriva musulmanilor cu care se învecina imperiul şi a celor care deveniseră adepţi ai reformei. Coloniştii aduşi erau catolici, iar stabilirea protestanţilor a fost permisă abia printr-o patentă din 1781 a împăratului Iosif al II-lea. O dată cu reorganizarea bisericii catolice, vechea episcopie a Cenadului s-a mutat în 1738 la Timişoara, unde funcţionează şi astăzi. S-au construit Domul din Piaţa Unirii, Palatul Episcopal şi seminarul preoţesc, s-au stabilit la Timişoara mai multe ordine călugăreşti romano-catolice, printre cele mai cunoscute fiind cele ale misericordienilor, piariştilor şi al surorilor Notre-Dame. Politica de catolicizare a avut efect, astfel încât la jumătatea secolului al XIX-lea, aproape jumătate din populaţia Timişoarei era de confesiune romano-catolică. Alături de aceştia şi ortodocşii români şi sârbi existau ungurii reformaţi, cei mai mulţi stabiliţi la Timişoara, şi numeroşi evrei de religie iudaică. Tot în secolul al XVIII-lea s-a întemeiat, la Timişoara, o parohie greco-catolică, după ce câţiva preoţi ortodocşi au acceptat unirea religioasă cu biserica romano-catolică, dar numărul credincioşilor din cetate a fost relativ restrâns.

Numărul ortodocşilor a început să crească în perioada interbelică şi, după numeroase demersuri, episcopia ortodoxă a Timişoarei a fost reînfiinţată în anul 1939, primul episcop ales al Banatului fiind Vasile Lăzărescu. În iulie 1947 episcopia a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie iar în 27 septembrie a aceluiaşi an s-a înfiinţat Mitropolia Banatului, având în fruntea sa tot pe Vasile Lăzărescu. Relaţiile statului cu biserica, în special cu cea romano-catolică şi cea greco-catolică s-au alterat în timpul regimului comunist, când, în urma unor procese intentate unor oameni ai bisericii catolice în ţările est-europene, a arestării altora sau a ameninţărilor primite de unii preoţi, Congregaţia Cardinalilor a dat un decret, în 1949, prin care catolicii care făceau parte ori se alăturau unui partid comunist erau excomunicaţi. Nu după mult timp, la 7 iulie 1950, România a întrerupt relaţiile cu Vaticanul.

Sursa foto banaterra.eu