Să fii ziarist și să mergi la știrea potrivită poate să îți schime definitiv viața. Este povestea pe care o spune cu toți porii Dariana Dragoș, o fată din Vulcan, venită la facultate la Timișoara și care acum trăiește în Tallin, după ce, convinsă de „subiect” a plecat de acasă în Danemarca și a ajuns să trăiască în Mozambic jumătate de an. ”Să faci voluntariat în Mozambic e departe de ceea ce îmi puteam imagina înainte să plec”, spune Dariana.
Timișorenii poate își mai amintesc de bruneta cu părul prins în coadă, fotoreporter la unul din cotidienele online din oraș. Pentru ziar, s-a dus într-o sâmbătă dimineață la o știe în care Alexandra, pe atunci studentă la economie, povestea cum a decis să își înghețe anul și să plece să facă voluntariat în țările din lumea a treia. Mai întâi a făcut școala de voluntariat în Danemarca. Vreun an a pritocit Dariana ideea, apoi, pe 4 ianuarie 2012 începea să își trăiască visul. Atunci a a ajuns în Danemarca, aplicant în cadrul programului Humana People to People.
Dariana are acum 24 de ani. ”Îmi amintesc perfect. În martie 2011 am fost la știre, cu un coleg. Aveam în cap ”filmul” ăsta din liceu. Mi s-a părut așa ușor”, povestește tânăra. A ajuns la One World University, iar în cadrul cursului “Fighting with the Poor” a plecat să facă voluntariat în Africa. Înainte de continentul negru „antrenamentul” în Danemarca, pe durata a 10 luni , a fost destul de dur. Ca să își asigure plata școlarizării, casa și masa, Dariana a lucrat alături de colegii ei de toate – a vopsit sau a reparat containere în care se colectau haine pentru săraci, a ajutat la renovarea unor case, a gătit pentru zeci de oameni. Pe 1 noiembrie 2012 a luat avionul spre Mozambic.
Gunoi peste tot, pentru că ”îl aduce vântul”
Dariana a petrecut ca voluntar în Africa, șase luni în Mozambic. ”Am stat lângă capitala Maputo, într-un centru cu 55 de copii orfani unde exista și o școală de zi pentru comunitate, cu clasele I – VII, ale cărei cursuri erau urmate nu numai de copiii din centru, dar și de externi cu vârstele cuprinse între 8 și 22 de ani”, povestește Dariana. Spre deosebire de alți voluntari care au ajuns în această țară, ea a avut noroc. Avea apă la discreție, chiar și internet, fără să fie nevoită, ca alții, să împartă la doi porția zilnică de apă pentru igienă – o găleată, așa cum a pățit, bunăoară, mentorul ei, Alexandra, fata care a inspirat-o să intre în program. A avut, însă, parte de șocuri culturale pe bandă rulantă.
”Marele șoc cultural a fost gunoiul care ne înconjura din toate părțile. În centrul capitalei, în fața unor localuri considerate de lux, frecventate exclusiv de albi, trona un munte de gunoi. Pe străzi era gunoi, în centrul nostru era gunoi pe jos. Toată lumea arunca orice rest pe jos, fără să își bată capul. Se aruncau de la ambalaje de hârtie de la dulciuri sau diverse produse, până la resturi de mâncare. Așa făceau copiii, pentru că așa făceau şi adulții din jurul lor, profesorii din centru, părinții lor etc. Am încercat să le spun că nu e ok, fără succes, apoi, cu niște colegi din Portugalia am gândit un fel de program de strângere a gunoiului, am dus muncă de lămurire (”de ce să adun gunoiul pe care nu eu l-am făcut!?”), am improvizat până și coșuri, în clase, și o ghenă în afara centrului”, povestește Dariana.
”Au venit albii să ne spună ce să facem”
”Imediat după ce am început activitatea în centru, ne-am dat seama că, după ore, copiii nu făceau nimic, ceea ce nu era tocmai bine.
Așa că am început să îi rotim prin diverse activități: grădinărit, croitorie, bibliotecă, atelier de sudură, sport. În teorie era totul perfect. După primele zile am observat, însă, că profesorii angajați să facă aceste activități cu ei, nu îi capacitau. Ei înșiși erau obișnuiți să nu facă nimic. De ce ar face cineva ceva dacă știe că se poate să nu facă? Asta era întrebarea. Plus că mai era un impediment: am venit noi, albii, să le spunem lor ce să facă. Cel mai greu era să îi motivezi să se mobilizeze. Nu înțelegeau de ce nu pot sta și de ce trebuie să facă ceva, indiferent că era vorba de munca pentru care erau plătiți sau activități cu copiii. Dacă până atunci nu au muncit, de ce ar fi muncit de atunci încolo? Era prea multă lejeritate în orice. Și, ceea ce era cu adevărat dezarmant pentru noi, era că oamenii aceștia nu spuneau că nu fac ceea ce le cereai, ci că da, vor face, apoi trecea o săptămână și tot nu făceau”, își amintește tânăra.
Atenție, se fură!
De obicei, cei care fac voluntariat în Africa povestesc de drăgălășenia din ochii copiilor, de inocența oamenilor, de emoțiile pe care le simți când îi ajuți. Dariana povestește că nu i-a venit să creadă că zeci de copii mâncau terciuri de cartofi sau orez cu mâna, din farfurii soioase de plastic. Voluntarii le-au cumpărat furculițe, iar în câteva zile acestea dispăreau. ”Furau orice. Furau furculițele. Telefoanele mobile ale colegilor mei. Mărgelele pe care le foloseam ca să facem brățări și să le vindem. Nu furau dintr-o necesitate majoră, ci doar ca să ia. Eventual ca să vândă lucrurile și să își cumpere dulciuri”, povestește Dariana.
Toată lumea, de la copii la adulți, avea ceva de vânzare ca să cumpere cu banii obținuți, altceva. De la roșii cultivate în grădină, la hainele primite donație de la voluntari, și până la manuale. În final, dacă vânzătorii erau copii, toate bunurile ajungeau preț de dulciuri. ”Nu înțelegeam de ce dispărea orice. Tot ce aveau în cap era să le vândă în sat ca să își cumpere dulciuri. Copiii din centru erau mereu desculți și cu pantalonii rupți în fund pentru că hainele nou primite le vindeau”, povestește tânăra. Spune că nu va uita niciodată ”vacanța de Crăciun” petrecută într-o altă localitate, unde au trebuit să plece cu bucătăria după ei, inclusiv cu frigiderul, pentru a putea petrece două săptămâni în condiții decente. Ce nu știa, era că acolo vor fi cazați în niște săli de clasă, astfel că toți copiii au dormit direct pe pământ, pe niște rogojini împletite din frunze. Nu va uita niciodată bazarul cu sectoarele de voodoo și recomandarea directorului (african) al centrului de a avea grijă cu vrăjitoarele, în caz contrar riscând să fie blestemată.
Societate paradoxală
În Mozambic o femeie de serviciu câștiga într-o lună echivalentul a 60 de dolari, în timp ce un manual școlar costa 22. Fără uniforme și manuale un copil nu putea merge la școală. Nu o dată Dariana și-a pus banii de buzunar la dispoziția celor mici, cumpărându-le cele trebuincioase:”M-am simțit utilă pentur copii. Faptul că, măcar atât cât am fost acolo făceau ceva, reprezintă mult pentru minte. Din păcate nu am reușit să schimbăm aproape nimic din felul în care munceau angajații nativi ai centrului. Lucrau doar cât eram cu gura sau cu ochii pe ei. Realitatea a fost că noi, voluntarii, ne-am găsit prinși în mjlocul unor oameni care aveau o cu totul altă mentalitate de viață. Însă, per total, experiența a fost una pozitivă. Nu mi-a fost o secundă frică de faptul că mi s-ar fi putut întâmpla ceva rău, vorbeam cu toată lumea, am fost cerută în căsătorie de câteva ori. Dar, în cele şase luni petrecute în Africa, am înțeles de ce ei, ca societate, sunt încă acolo, la nivelul acela. Nu îmi pot imagina ce campanii serioase ar trebui făcute acolo pentru a-i învăța pe oameni să nu mai arunce gunoiul pe jos”.
