Utilităţile publice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, dintre care unele au fost premiere, au făcut din Timişoara un oraş în care se trăia confortabil în comparaţie cu multe alte oraşe, chiar la standarde europene. A fost primul oraş din ţară iluminat cu gaz lampant în 1857, iniţial cu o reţea care avea 200 de lămpi în Cetate şi care s-a extins din 1860 pe străzile principale din Fabric şi Iosefin, în 1869 s-a introdus circulaţia tramvaiului cu cai înaintea altor oraşe importante din Europa, în 1884 a devenit primul oraş european cu străzile iluminate electric, iar în 1899 a inaugurat prima linie de tramvai electric. În primele două decenii ale secolului XX s-au remarcat preocupările pentru alimentarea cu apă a oraşului şi sistemul de canalizare, parţial şi astăzi în funcţiune.
Uzina electrică
Pe terenul aflat între străzile Pestalozzi, Ştefan cel Mare, I. L. Caragiale şi Piaţa Romanilor, alături de care se afla odinioară Insula Popii, s-a înfiinţat, la sfârşitul secolului al XIX-lea, uzina electrică a oraşului, care s-a extins de-a lungul anilor şi este astăzi o parte a Colterm (CET Centru). Uzina a fost construită în 1883, iniţial pentru iluminatul public care a fost pus în funcţiune un an mai târziu, iar din 1887 a început să furnizeze şi particularilor curent electric. Primele maşini şi instalaţii pentru echiparea uzinei timişorene au fost cumpărate la Viena, la expoziţia de specialitate din anul 1883, fiind cele mai moderne la acea vreme.
Uzina a fost administrată timp de zece ani de societatea „Anglo-Austrian Brush Electrical Company Limited”, o companie privată, iar în 1893 a fost cumpărată de primărie, trecând în patrimoniul acesteia. În 1903, oraşul a cumpărat de la „Societatea pe acţiuni austriacă pentru iluminaţia cu gaz” şi uzina de gaz, şi din acel moment a dispus singură în privinţa iluminării oraşului. Comuna s-a preocupat permanent de modernizarea uzinei şi de dotarea ei cu maşini de ultimă generaţie, buna ei funcţionare datorându-se în mare parte şi oamenilor capabili care au condus-o. Şi astăzi se mai pot vedea în incinta CET Centru turnul de apă, foste clădiri administrative sau vechile hale de producţie cu diverse instalaţii.
În 1910 i s-a adăugat şi uzina hidroelectrică de pe Bega iar în anii interbelici capacitatea ei a crescut continuu şi s-a modernizat. În 1938, uzina electrică s-a unificat cu tramvaiele comunale sub denumirea de „Întreprinderile Electromecanice Municipale Timişoara”, în noua societate fiind încorporată şi uzina de gaz, a cărei funcţionare a fost sistată la sfârşitul anului următor.
Societatea de tramvaie
Înfiinţată în 1867 ca o societate pe acţiuni din care făceau parte cetăţeni ai oraşului în frunte cu primarul Carol Küttel pentru a construi o linie cu tracţiune animală menită să uşureze transportul de persoane şi de mărfuri între cartierele oraşului, „Societatea de tramvaie cu cai din Timişoara” primea de la primărie terenul necesar construcţiilor, urmând ca, după 40 de ani, acestea să treacă în proprietatea oraşului. În 1897, noua societate „Tramvaiele comunale electrice din Timişoara – societate pe acţiuni” a încheiat un contract cu societăţi de electricitate străine pentru construcţia tramvaiului electric, a cărui exploatare a început doi ani mai târziu. Întreaga avere mobilă şi imobilă a societăţii de tramvaie a fost cumpărată de oraş în 1903 şi preluată efectiv un an mai târziu, întreprinderea fiind înregistrată sub denumirea de „Tramvaiele comunale Timişoara”. A existat un parc de vagoane, iniţial pentru tramvaiele cu cai, dărâmat între timp, iar apoi pentru cele electrice.
După primul război mondial, vagoanele ajunseseră în stare destul de proastă, dar cum procurarea din străinătate ar fi fost o povară financiară pentru întreprindere, s-a hotărât dezvoltarea unui atelier propriu, atât pentru repararea pieselor defecte, cât şi pentru construirea de vagoane noi, care s-au dovedit a fi de mare durabilitate. De-a lungul anilor, în 1899, 1909 şi 1927, s-au construit trei remize cu o capacitate de 67 de vagoane, cărora li s-a adăugat partea de atelier pentru repararea vagoanelor şi construirea celor noi, acesta fiind dotat cu instalaţiile necesare pentru toate lucrările mecanice şi electrice. Din vechile construcţii, astăzi se mai păstrează depoul de tramvaie construit în 1927, aflat peste drum de actualul RATT.
Turbinele, staţia de epurare şi uzina de apă industrială
Încă din anul 1900, două firme au realizat separat câte un proiect pentru construirea unei hidrocentrale pe Bega iar doi ani mai târziu, inginerul Szilárd Emil a elaborat un plan mult mai extins, care includea şi regularizarea Begheiului în Fabric. Lucrările au fost începute în 1907 şi terminate în 1910, concomitent cu alte lucrări edilitare. Arhitectura clădirii turbinelor a fost proiectată până în cele mai mici detalii de László Székely, care a avut în vedere, în primul rând, funcţionalitatea edificiului principal, parte a stăvilarului, alături de cel aflat în aer liber, dar nu a neglijat nici partea estetică a acestuia. Stilul arhitectonic este o combinaţie între construcţii mai vechi şi elemente moderne, cu un turn asemănător unui donjon medieval pentru spaţiile administrative, iar faţada a fost înfrumuseţată cu decoruri Secession de inspiraţie acvatică, a căror menire era aceea de a sugera destinaţia clădirii. Pe faţada principală era reprezentată stema oraşului, turbinele fiind în proprietatea acestuia.
Uzina electrică şi turbinele au asigurat întregul consum de energie electrică al Timişoarei timp de aproape jumătate de veac, până la racordarea oraşului la sistemul energetic naţional.
Este una din puţinele clădiri industriale ale oraşului care este păstrată în stare bună. Între anii 1911 şi 1912, o antrepriză din Budapesta a construit staţia de epurare a apelor uzate iar în 1914, când a fost pus în funcţiune un nou sistem de alimentare cu apă, s-a înfiinţat şi întreprinderea de alimentare cu apă şi canalizare a oraşului, prima de pe actualul teritoriu al României. Directorul acesteia a fost inginerul Stan Vidrighin, primul primar român al oraşului după Marea Unire, care se ocupase de proiectul general de alimentare cu apă şi de cel de canalizare. Multe din lucrările realizate de Stan Vidrighin în urmă cu mai bine de un secol sunt în funcţiune şi astăzi. În urmă cu trei ani, când s-a construit noua staţie de epurare, părţi importante din vechile clădiri construite în 1912 pe strada Păstorului au fost păstrate şi incluse în noul sistem, cu excepţia turnului, care, fiind foarte şubred, a fost dărâmat. Uzina de apă industrială din zona Lidia-Urseni a fost scoasă din funcţiune dar se află în stare de conservare şi, cu diferite ocazii sau la cerere, poate fi vizitată.
Turnurile de apă
Concomitent cu realizarea sistemului general de alimentare cu apă şi canalizare, la capetele conductelor au fost construite cele două turnuri-rezervor de apă, unul în Iosefin şi celălalt în Fabric. Gândite de János Lenarduzzi, Richard Sabatici şi Stan Vidrighin, castelele de apă au fost terminate în 1914. Turnurile asigurau alimentarea cu apă a zonei în caz de avarie a sistemului. Accesul în turnuri se face pe o poartă care duce spre o scară interioară cu câteva sute de trepte în spirală, iar în vârf se află câte un rezervor de apă masiv, sudat şi nituit, care astăzi nu mai sunt folosite. Cele două turnuri sunt în paragină, deşi ar putea fi transformate în obiective atrăgătoare dacă ar fi recondiţionate şi integrate într-un circuit turistic al oraşului.
Foto: Aquatim SA, Banaterra
