INTERVIU Dan Silviu Iliescu: „Un român cântând blues este precum un american...

INTERVIU Dan Silviu Iliescu: „Un român cântând blues este precum un american cântând folclor. Va reuși, desigur, dar nu va suna ca la el acasă”

0
DISTRIBUIȚI

Muzica abordată de cei trei artiști care alcătuiesc formația româno- sârbă Axis nu e greu de etichetat. „Brută, puternică și îndrăzneață“, cam așa se definesc Silviu Dan Iliescu, Dejan Kotarčić și Ranko Varga. În toamna anului 2016, grupul a imprimat primul material discografic, într-un studio boem situat în suburbiile Belgradului. În primăvara anului 2018, AXiS a fost ambasadorul României la European Blues Challange, în Hell, Norvegia, participând, astfel, și la unul dintre cele mai mari festivale de blues de la ei, Blues in Hell. Totodată, venirea primăverii marchează și lansarea discului de debut, „First Punch”. Turneul de lansare a acestui material discografic include opriri joi 17 ianuarie la Arad în clubul Flex, continuă o zi mai târziu în Timișoara la clubul Capcana și poposește sâmbătă 19 ianuarie la Reșița în Racing Café. Cu ocazia concertului lor „de acasă“, din Timișoara, trupa Axis va filma și primul videoclip. Înaintea acestui eveniment am realizat un interviu cu chitaristul formației Axis, Silviu Dan Iliescu.

– Formația Axis a luat naștere în vara anului 2012. Având în vedere faptul că ceilalți doi componenți sunt din Serbia, cât de greu este să vă programați concertele?
– Colegii m-au “descoperit” pe când cântam cu primul meu trio, format în Orșova, la un festival din orașul lor natal, Kladovo. Distanța nu a fost niciodată problema, ci o persoană competentă, o persoană cu people skills și legături, un manager, într-un cuvânt. În industria muzicală, faptul că trebuie să lucrezi cu oameni, de diferite caractere, unii dificili, reci și reticienți, alții foarte deschiși, mi se pare, personal, cel mai greu lucru de pe pământ. Poți să mă pui să cant 12 ore, fără pauză, dar nu mă pune să conving pe cineva de ce vreau să cant în birtul lui/ei sau la orice alt eveniment, de anvergură mare sau mică. Lucrul acesta mă îndepărtează foarte mult de esența muzicii și-mi zdrobește starea spirituală, ce vine cu aceasta.

– Ai cântat de mai multe ori în Serbia. Care sunt diferențele între scena de rock de la ei și cea de la noi?
– Am prins câteva cântări de bar și ceva festivaluri, în primii ani de activitate. Singura diferență este economia, care la ei este mult mai jos decât la noi, astfel fiind și gajurile pe care și le permit să le plătească. În rest, aceeași prostituție muzicală, aceeași indobitorice a maselor. Cred că este un fenomen mondial. Nu mă mai miră nimic.

– Cântați blues, un gen muzical nu foarte la modă în România. Cât de greu este să abordezi un asemenea stil într-o țară unde marea majoritate a lumii ascultă hiturile comerciale de la radio?
– Deși suntem recunoscuți ca și o trupă de blues, noi credem, mai degrabă, că stilul abordat se încadrează mai mult spre rock, hard rock, classic rock, hai fie, blues rock, în cel mai rău caz, dar hei, toată muzică modernă, inclusiv ce auzim la radio, da da, are rădăcini în blues, nu? Acest gen muzical, în opinia mea, este mai mult decât ce se vede. Nu este doar un gen, este o trăire, este o lecție de istorie, a unui popor. Că să cânți blues, trebuie să fi trăit măcar o experiență nasoală până când te-ai apucat de blues. Să cânți blues trebuie să trăieșți blues. Nu mă înțelege greșit, iubesc din tot sufletul genul și mi-a influențat cea mai mare parte a dezvoltării mele, pe plan muzical, însă, mă “feresc” să îl execut. Din punctul meu de vedere, un român cântând blues este precum un american cântând folclor. Va reuși, desigur, dar nu va suna “ca la el acasă”.

Orice trupă are nevoie de o echipă în spate. Fără asta, îi este extraordinar de greu să răzbată, indiferent de genul pe care-l abordează, într-o lume unde muzică a devenit de duzină, iar ascultătorul un consumator pasiv. Însă nu publicul este problema, ci toți aceșți “cântăcioși” care, dacă au avut o sumă consistentă de bani în buzunar, au devenit vedete peste noapte. Evident, casele de discuri le-au luat banii, le-au scris o piesă semioligofrenă și au “pompat-o”, până la refuz, pe radio, obligând masa să înghită mizeria respectivă. Astfel s-a deteriorat spiritul, calitatea și bunul simț muzical, de-a lungul anilor. Privește ce fel de mentalitate au și ce fel de oameni sunt, cei care mai ascultă un Pink Floyd, un Zeppelin, un Hendrix, și compară-i cu cei ce se regăsesc în produsele comerciale, pe care nu am de gând să le enumăr aici, manele și alte genuri muzicale bineuronale. Marea parte a publicului s-a săturat. Muzica, pentru ei, a devenit zgomot de fond.

Pe lângă asta, mai este și aspectul pe care l-am remarcat de curând, și anume grupul “melancolicilor”. Aceștia reprezintă o parte a ceea ce constituie mulțimea finită, denumită și “public”, ce apreciază și se regăsesc în ceva ce “sună a ceva”, iar aici genul muzical nu mai reprezintă un criteriu. Ai văzut cine a câștigat Vocea României anul asta? Unul care-l imită, la perfecție, pe Michael Jackson. De ce? Asta va rămâne un mister și pentru mine. Și sunt sute de exemple. Vezi Greta Van Fleet – o trupă nouă, al cărei solist zici că-I Robert Plant. Nu am absolut nimic cu băieții, chiar îi ascult cu drag și îi apreciez că țin “flacăra” rock-ului încă aprinsă și au piesele lor proprii, nu sunt o trupă tribute, dar cam ăsta-I singurul motiv. Sunt trupe care transmit și scriu mult mai bine, vezi Rival Sons, Simo, însă nu au atât succes. Cum îți explici? Nu mă înțelege greșit, nu sunt o persoană absurdă. Și la noi se aude influență de Hendrix și Zeppelin. Și la Rival Sons se aude Zeppelin și Sabbath, s.a.m.d. Este foarte greu să mai inventezi roata, iar dacă e să mă întrebi pe mine, muzica a luat sfârșit, din punct de vedere matematic, undeva la mijlocul anilor ‘80. Toate combinațiile sunetelor tonale au fost îndeplinite.

– Ați reprezentat România la European Blues Challenge în Norvegia. Care sunt diferențele între scena muzicală vestică și cea din România?
– Pot spune că AXiS a fost o briză răcoroasă, dar și diferită, pentru publicul norvegian. Am fost noi și cred că mai o trupă, care am “spart” tiparul de shuffle ce s-a cântat cu preponderență pe durata celor două zile de festival. Acolo a fost o sală plină de cunoscători, în jur de 1000 de persoane. Nimeni nu a ajuns întâmplător acolo și, sincer, înainte de a urca pe scenă, mi-am adus aminte de concertul lui Stevie Ray Vaughan de la Montreux Jazz, în ‘85, când după “n” trupe de jazz, ce cântau la nivele sonore “de cameră”, a urcat susnumitul pe scenă. La nucleul tonului său de chitară se aflau două sau mai multe stații Fender și/sau Dumble, care erau date la maxim, un concept pe care foarte mulți chitarișți și mai ales sunetiști contemporani și autohtoni nu îl recunosc sau îl disprețuiesc. Întorcându-mă la poveste, SRV a fost huiduit pe întregul parcurs al reprezentației sale, datorită volumului și puterii cu care cânta, fapt care l-a determinat să fie și mai agresiv. Dacă mă întrebi pe mine, ăla a fost cel mai bun concert al lui. Așadar am crezut că vom păți și noi, însă nu a fost cazul. Forța a fost aceeași și publicul ne-a primit pe măsură așteptărilor. Nu am câștigat competiția, dar știu sigur că am rămas în memoria oamenilor, ceea ce înseamnă mai mult pentru mine.

Ca și diferențe, am văzut un public mult mai educat, atât în adevăratul sens al cuvântului, cât și muzical. Un public care apreciază actul muzical, care nu stă pe telefon în timp ce un artist pune sufletul pe tavă pentru el, un public care dorește să susțină un artist, pentru a-l mai vedea și în viitor.


Pe scurt, un public pe care îl interesează actul artistic și menținerea lui în viață.

– Albumul vostru de debut First Punch a fost lansat la sfârșitul anului 2017. Care este motivația pentru care realizați un turneu de promovare a albumului atât de târziu?

– În decembrie 2017 am lansat albumul pe BandCamp, o platforma asemănătoare YouTube-ului sau a celor de la SoundCloud, cu posibilitatea de a-ți “vinde marfă”. Acesta a fost primul contact cu “distribuția digitală”. Apoi, în martie, am ajuns pe toate platformele digitale, precum Spotify, Deezer, Google Music, Tidal, etc. prin intermediul celor de la CDBaby. Abia în aprilie, după un an și jumătate de la înregistrarea albumului (noiembrie 2016) am primit cele 1000 de bucăți fizice, cu timbru și toate actele în regulă. De ce? Pentru că România. Din nou, mă repet, lucrul cu oamenii este cel mai dificil. În imediata  apropiere, în mai, au urmat câteva concerte de “lansare” ale discului. Primul a fost la Timișoara, unde am avut 25 de persoane, Rm. Vâlcea cu 70 de persoane și Lugoj, unde localul a fost plin, în jur de 80 de persoane. Pot spune că cea mai benefică cântare a fost la Lugoj și aici nu mă refer la partea financiară. Pentru noi o cântare reușită este cea în care publicul se “reglează” pe aceeași lungime de undă cu noi și rezonăm împreună. Deobicei se întâmplă în spațiile mai mici și mai intime.

În toamnă am reluat turneul și astfel s-a prelungit până la sfârșitul lunii februarie, anul curent. L-am organizat singur. Cred că a fost una dintre cele mai grele chestii pe care le-am făcut. Efectiv m-a secat de puteri și ajunsesem precum un sălbatic, care voia să trăiască izolat de ființele cuvântătoare, dar am învățat multe lucruri, pe care nu le știam până acum. Probabil de aceea și această promovare târzie. De acum știu ce am de făcut.

– Ce noutăți pregățiți pentru concertul de vineri și ce planuri de viitor aveți?
– Muzical vorbid, piesele vor fi, în mare parte aceleași, însă noutăți sunt tot timpul. Cine ne-a văzut de mai mult de două ori, știe că un concert nu seamănă cu celălalt. Noi nu cântăm matematic. Cântăm spiritual, sufletește sau cum vrei s-o denumeșți. Eu personal nu prea pot pune în cuvinte majoritatea chestiilor pe care le fac, muzical vorbind. Ne place să improvizăm și să interacționăm cu publicul. Pulsul lor dar pulsul trupei. Piesele nu au toate o structură bine definită. Dacă pe album o piesă are 5 minute, uneori în live se lungește la 15. TImpul se diluează foarte mult când eșți pe scenă. Însă, totuși, cântarea de vineri de la Capcana va fi puțin mai diferită. Vom filma primul nostru videoclip, pentru single-ul Too Long și unde poți găși un loc mai bun de filmat decât acasă. Deci, sunteți bine veniți!

Ca și planuri de viitor, urmărim să găsim o persoană care să se ocupe de partea de management a trupei, iar de la începutul anului am intrat în procesul de creație. În toamnă plănuim să intrăm din nou în studio.

– Care este liantul care vă leagă pe voi trei că formație? Care este secretul care face ca trei muzicieni din două țări diferite să supraviețuiască în industria muzicală?

– Bunul simț și respectul. Egocentrismul, răutatea și invidia sunt unele dintre puținele aspecte care stau în calea muzicii. Cunosc o grămadă de muzicieni autohtoni, cu majoritatea am și avut plăcerea sau neplăcerea de a împărți scena. Cred că îi pot numără pe degetele de la o mână pe cei cu bun simt și caracter, motiv pentru care nu voi renunța la Dejan și Ranko, nici în ruptul capului. Este foarte greu să găseșți oameni care să te trateze că pe un egal al lor, chiar dacă ai aproape jumătate din vârsta lor, și care să facă orice pentru tine și pentru proiectul în care se află, defapt.

De ce nu rezistă trupele? Din cauza banilor. Cei care cred că, prin faptul că au studiat 2-3 ani la un instrument, iar acum cântă într-o trupă, vin casele de discuri și mai marii oameni din industrie să arunce cu banii în ei, trăiesc o fantezie tragică. O trupă e ca un business, ca o bodegă de cartier pe care ți-ai deschis-o. Fie ești capabil să vezi că trebuie să investești în bodega aia, pentru ca mai târziu să ai un restaurant sau de ce nu, o franciză, fie te complaci într-o stare permanentă de frustrare și, fie o ții tot la stadiul de bodegă, fie renunți. Da, riscul este destul de mare, dar prefer riscul decât regretul, în orice dimineață, lângă cafea și țigară. Imaginează-ți numai: după festivalul din Norvegia, am rămas blocați acolo. Am pierdut avionul, principal din cauza mea. A trebuit să plătim o sumă  destul de mare de bani, din buzunar, pe care am împărțit-o, pentru a ajunge acasă. Cred că dacă aș fi fost cu oricine altcineva acolo, aș fi fost linșat, în aeroport, de față cu toată lumea. Când ești într-o trupă, fiecare trebuie să tragă la aceeași căruță și în aceeași direcție. Băieții ăștia sunt familie pentru mine, și m-aș arunca și-n foc pentru ei.

– Cum vezi tu scena rock timișoreană din 2019 în comparație cu anii trecuți și cu scena de rock din România? Suntem pe drumul cel bun? Ce ne lipsește? Cu ce ne mândrim?

– Timișoara a dat multe trupe de legendă, unele mai cunoscute decât altele (Progresiv TM , IPR, Pro Musica, Cargo, Phoenix), cea din urmă fiind o importantă influență în dezvoltarea mea că muzicant . Da, “muzicant”. Nu mă consider “muzician”. Pentru a te numi astfel, trebuie să ai o certificare în domeniu, să știi teorie, să citești și să scrii “boabe”. Nu mă regăsesc. Sunt și câteva trupe timișorene ce merită mai multă atenție decaut au, precum Sonatic sau Persona, însă eu sunt foarte subiectiv. Nu îmi transmite mare lucru heavy metal-ul cu iz de “ne-am întors de la luptă și am ieșit victorioși” și nici rock-ul progresiv cu tentă depresivă și hipster Nu știu o formație românească care cântă straight-în-your-face-rock-n-roll, motiv pentru care cred, cu tărie, că AXiS este un produs destul de singular pe piață muzicală autohtonă.

Pe drumul cel bun? Nu cred. Timișoara este renumită pentru devalorizarea muzicii, după părerea mea. Concertele gratis din Piață Operei au un aport destul de mare în treaba asta. Adică serios vorbind, Marcus Miller și Chick Corea, oferiți pe tavă publicului timișorean. Dacă pe ăia i-au văzut pe gratis, probabilitatea de a plăti 20 de lei pentru a-l vedea pe Silviu Dan Iliescu cu AXiS scade drastic. Adaugi asta la ce se întâmplă oricum, by default, cu muzica în România și rezultatul va fi regres.

Ce ne lipsește? Mai mulți artiști dispuși să facă muzică, pentru muzică, nu pentru bani. Toți vor să fie că Beyonce, Snoop Dog sau alțiii (nu prea cunosc nume… cunoscute). Toți vor faimă, bani, chestii materiale. Trebuie să te mulțumești cu ce ai și că ai posibilitatea să faci muzică. Trebuie să te mulțumești că ești diferit față de ceilalți. Și încă ceva, muzicieni, muzicanți, do your own shit. Nimeni nu va ajunge vedetă internațională cântând piesele altora. Știu că am tot repetat afirmația, dar, nu mă înțelege greșit. Nu am nimic cu cover-urile și cu trupele care le execută. Și eu fac parte dintr-o astfel de trupă și aș fi ipocrit dacă aș zice că nu-mi face plăcere. În primul rând, este o sursă foarte bună de dezvoltare muzicală, pe mine știu că m-a ajutat enorm, cât și o sursă financiară destul de consistentă. Dar, eu mă consider un simplu entertainer când mă duc să cânt cover-uri. Nu văd unde este actul artistic. Dacă m-aș pricepe, m-aș îmbrăca în Cenușăreasa și aș împleti baloane. E cam același lucru. În muzică a fost mereu la fel: a ieșit în față cel care s-a făcut remarcat, prin identitate și prin inovație. În anii de aur ai muzicii a fost mult mai ușor, combinațiile matematice încă nu se terminaseră. Acum este puțin mai greu, dar nu imposibil. Pot consideră asta că fiind misiunea mea, on a daily basis.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introdu rezultatul corect * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.