La câteva decenii după ce Timişoara a fost cucerită de Casa de Habsburg, străinii care au vizitat oraşul au avut, în general, cuvinte de apreciere la adresa lui. Francesco Griselini, autorul unei cunoscute istorii a Banatului Timişoarei, spune că, de la început, „Mercy nu intenţiona nici mai mult nici mai puţin decât să facă din Timişoara unul dintre cele mai frumoase şi elegante oraşe ale monarhiei” iar în 1774, când J. J. Ehrler, înalt funcţionar al administraţiei imperiale, vizita Banatul, avea să scrie că „oraşului Timişoara nu i se poate în general reproşa nimic. Are tot ceea ce se cuvine unui oraş frumos, îngrijit şi bine rânduit”.
Timişoara nu avea totuşi un renume bun în ceea ce privea starea de sănătate, aşa cum reiese din numeroase relatări ale unor călători străini care au vizitat cetatea în secolul al XVIII-lea. Abatele iezuit François-Xavier Feller, pasionat călător care a ajuns şi „în frumosul oraş Timişoara” în 1777, spunea că „aerul nu e prea sănătos la Timişoara, cu toate că mlaştinile din împrejurimi au fost în mare parte secate şi că s-a săpat un canal bun, care este de mare folos. Frigurile bântuie de obicei, fără să fie primejdioase, dacă te îngrijeşti cât de cât”. În ce priveşte oraşul, a remarcat că e clădit după un plan regulat şi cu multă măreţie. „Catedrala este o clădire frumoasă, episcopul nu este episcop de Timişoara ci de Cenad. De asemenea, este frumoasă biserica românilor schismatici; plimbarea prin galeriile deschise ale cazărmilor este destul de plăcută. Se mai vede încă cetatea turcească, turnul lui Eugen, pe unde a intrat prinţul Eugen în oraş la 1716, precum şi mai multe case turceşti. Am văzut de asemenea câţiva evrei îmbrăcaţi turceşte…”. Şi Ignaz von Born, cunoscut mineralog austriac, care a pornit în 1770 într-o călătorie de studii prin Banat şi Transilvania, a poposit timp de zece zile la Timişoara, „oraş frumos şi puternic clădit după un plan ordonat, dar din cauza mlaştinilor adânci care îl înconjoară, friguri de baltă şi tot felul de friguri inflamatorii bântuie în permanenţă aici şi dau de lucru neîntrerupt medicilor…”. În însemnările sale, el aminteşte şi existenţa a două societăţi privilegiate de comerţ, aflate în legătură cu porturile austriece din Italia. Arhiducele Maximilian Franz von Habsburg, cel mai mic fiu al Mariei Tereza, a vizitat şi el Timişoara, unde a remarcat starea bună a fortificaţiilor cetăţii dar şi neajunsurile pe care atmosfera plină de umezeală le pricinuia sănătăţii. În acelaşi context, vorbeşte de spitalul militar care „merită să fie văzut. E însă păcat că subteranele sunt foarte umede, de aceea neputând fi folosite pentru bolnavi. Spaţiul, care cuprinde cu uşurinţă 400 de oameni, se umple cu totul toamna şi primăvara…”. Cu prilejul vizitei, arhiducele a văzut şi „maşina hidraulică, ce aduce în oraş singura apă pe cât se pare potabilă… depozitul de lemne şi locul până unde vin plutele cu lemne…”. El vorbeşte de străzile frumoase şi regulate, de numeroasele clădiri ale administraţiei imperiale şi camerale, de pieţele în care se află clădiri publice importante şi biserici. Cât despre locuitori, „sunt aproape cu toţii germani şi mai ales austrieci, care îşi caută aici norocul, dar şi sârbi şi evrei din cei germani şi spanioli, care îşi împart aici sinagoga între ei”. Arheologul şi numismatul florentin Domenico Sestini, aflat la Timişoara în 1780, nota şi el că „cetatea Timişoarei este vestită în toată Europa pentru multele lovituri ce le-a suferit la epoci diferite. Este aşezată lângă râul Bega şi este o cetate dintre cele mai mândre, clădită după un plan sistematic, dar aerul aici nu este prea sănătos datorită aşezării oraşului între mlaştini”. A remarcat însă biserica şi mănăstirea franciscanilor, care au din 1753 şi un spital, biserica ortodoxă şi domul, cazărmile şi spitalele oraşului, „străzile pardosite cu lavă adusă de la o depărtare de zece ceasuri de oraş”, manufacturile de mătase din Fabric, fântâna paşei sau „mahalaua din marginea canalului, care, la venirea lui Iosif al II-lea, a primit numele de Joseph-Stadt”. O plimbare în afara oraşului s-a lăsat cu o petrecere după obiceiul german, „cu felii foarte subţiri de pâine cu sare şi mărar sau chimen şi o sticlă cu vin… prilej pentru a sta de vorbă şi a ne bucura de vremea frumoasă”. Un cercetător al ştiinţelor naturii, Lazzaro Spallazani, menţiona că cetatea „are şanţuri cu puţină apă şi din cauza acestei ape stătătoare aerul este rău şi locuitorii sunt supuşi unor friguri intermitente puternice” dar cetatea, „întărită cu zid întreit de cărămidă, este respectabilă… oraşul nu e mare lucru, are totuşi două pieţe frumoase, una mai mare decât cealaltă.
Străzile sunt largi şi drepte; câteva case au aspect de palat, au nobleţe. Pe dinafară, ca şi la alte cetăţi, se află bulevardul de incintă… Şi Timişoara este plină de corbii obişnuiţi, care, de altfel, în parte sunt moţaţi cenuşii”. Charles Marie d’Irumberry, conte de Salaberry, care a străbătut Banatul în 1791, era şi el de părere că „oraşul la nevoie poate fi inundat până la o leghe, dar acest mijloc de apărare ajunge să fie tot atât de vătămător pentru cei asediaţi, ca şi pentru asediatori, din cauza bolilor pe care le produc apele stătătoare…” Socotea totuşi că Timişoara este „cheia Ungariei”, un oraş foarte bine întărit, care „poate avea o garnizoană de 12.000 de oameni. Acolo este un spital pentru 2.000 de oameni şi un altul în afara oraşului, pentru răniţi. Soldaţii stau foarte bine acolo. În înţeleapta administraţie a spitalelor se recunosc roadele pe care le-a cules Iosif al II-lea din călătoriile sale. Fiecare soldat îşi are patul său. Aerul este mereu purificat cu tămâie sau oţet. O parte din veniturile spitalului provin din solda ostaşilor, care este reţinută în timpul şederii lor acolo”. El a avut cuvinte de apreciere şi pentru contele Soro, comandantul cetăţii, care „ne-a pus la dispoziţie trăsura lui, loja lui la teatru, ne-a dat o masă foarte bună, unde erau femei frumoase pe cât îngăduia oraşul; ofiţeri germani, care duhneau grozav a tutun şi care ţi se băgau în suflet când vorbeau, şopteau mici complimente cu miros de tutun unor frumuseţi cam masive, care nu deveneau mai frumoase când făceau graţii şi care se credeau îmbrăcate ca la Viena, unde lumea se crede îmbrăcată ca la Paris”.
Călătorii străini au lăsat descrieri dintre cele mai interesante despre aspectul oraşului şi viaţa de zi cu zi. Johann Lehmann, directorul unei trupe de teatru din Pressburg care a cutreierat toate provinciile monarhiei, spunea că „oraşul are în interiorul cetăţii 153 de case frumoase şi clădite cu gust… însuşi oraşul nu-i mai vechi decât pacea de la Passarowitz. Înainte de aceasta, stătea sub stăpânirea turcească şi era clădit ca vai de om. S-au mai păstrat unele resturi din asemenea case, care arată foarte urât. Sunt dărâmate una după alta şi folosite ca material la cetate…”. Cât despre viaţa locuitorilor, „în Timişoara se trăieşte foarte bine şi ieftin… un călător trebuie să respecte obiceiurile oraşelor în care el este străin. El nu trebuie să se mire de nimic, nici măcar când vede cu ochii că în Timişoara mulţi, chiar în paroxismul frigurilor, mănâncă şi beau ca şi când ar fi oamenii cei mai sănătoşi… nu se poate spune că în Timişoara circulă mulţi bani. Dar circulaţia însăşi se face nespus de repede. Oamenii nu se gândesc cu îngrijorare să fie păstrători. Un cap de familie are puţini copii, adeseori niciunul; el însuşi alungă gândul morţii prin petreceri. Zgârciţi nu prea se văd la Timişoara. Aici unui om îi merge numele de zgârcit, când nu e de fapt decât prevăzător… Erudiţia nu-şi are locul ei la Timişoara, dar cu atât mai mult afli aici o minte clară şi sănătoasă şi o bunătate pornită din inimă, cum rar se întâlneşte. Aceasta se datoreşte, poate, amestecului multor stări şi naţiuni…”. Curăţenia oraşului lăsa destul de mult de dorit, după relatările lui Lehmann. „Intră în atribuţia consiliului orăşenesc să ţină străzile curate. Oraşul nu poate face faţă cheltuielilor cerute de aceasta… Evreii îşi au locuinţele lor deoparte. Lângă cartierul evreiesc se află o piaţă de peşte deschisă, unde stau câte zece până la douăzeci de care încărcate cu peşte prins la Tisa şi adus la Timişoara la vânzare… În piaţa din dosul catedralei, dimineţile până la prânz şi mai ales în zilele târgurilor săptămânale, ea este plină de la căruţele care aduc bucate. La aceste târguri săptămânale se aude vorbindu-se în câteva limbi, chiar şi în limba franceză, de care se folosesc adesea coloniştii din Lorena. Gunoiul boilor si al cailor rămâne pe jos. Dacă uneori se apucă unii să facă curăţenie, se folosesc aşa de puţine braţe încât numai ici şi colo mai apare câte o palmă de loc mai curat în contrast cu restul…”. Aflase şi de făgăduiala făcută lui Dumnezeu după epidemia de ciumă, potrivit căreia „orice muzică de dans este interzisă în oraş duminicile… făgăduinţa priveşte doar oraşul; fosta grădină a prezidenţei se află afară din oraş, prin urmare făgăduinţa nu-i obligatorie aici…” El descrie Timişoara ca un oraş plin de viaţă, mişunând de ofiţeri şi funcţionari civili care păşeau solemn. Erau multe baluri, hanurile erau pline şi „cu greu se puteau căpăta, în baza unei cunoştinţe vechi, ceva camere la hanul Trompeter. Masa era curată şi bună, serviciul grabnic şi curat iar preţul cu mult mai ieftin decât în cel mai nenorocit sat”. Jenne Lebprecht, de la care s-a păstrat un jurnal de călătorie, spune că „Timişoara este unul din cele mai frumoase oraşe din regatul unguresc şi este împrejmuit cu fortificaţii puternice. Străzile sunt largi şi drepte şi au mai multe pieţe armonioase, precum şi case monumentale zidite frumos, după gustul italian. Caldarâmul străzilor şi al pieţelor este un fel de argilă şistoasă, care, pe timp ploios, face mult noroi, iar pe secetă, mult praf”.
