Probabil sunt mai multe, nu bag mâna-n foc, dar vreau să vorbesc doar de câteva, mai vizibile în ultima perioadă. Unul dintre ele ar fi, nu vreau să zic „minciuna”, dar cel puțin „înfloritul”. Dacă am mers cu bicicleta un kilometru, povestesc că-s doi, dacă am cules un kilogram de struguri, povestesc că-s cinci. Așa-i când te faci politician, brusc tot ce-ai făcut de la grădiniță încoace devine mai interesant, școlile mai înalte, faptele mai vitejești.
Însă adevăratul lor drog, cel care le aduce de cele mai multe ori și decăderea, este setea de putere.
Repte, setea de putere, nu puterea în sine, pentru că și ăia care au obținut un oarecare grad de influență, tot vor mai mult. Și nu se pot opri nici când le zornăie cătușele la ureche. Cum spunea un scriitor, odată, puterea absolută nu corupe în mod absolut. Puterea absolută doar îi atrage pe cei coruptibili.
Cei mai mulți dintre ei nu-și dau seama că de fapt goana după putere este ceea ce-și doresc, și nu puterea, decât atunci când e prea târziu. Când au ajuns în poziția pe care o vânau, la averea pe care o visau, la puterea pe care credeau că o doresc, încep să simtă că ceva nu-i în regulă.
Sunt prea mulți politicieni români cu mentalitatea câinelui care aleargă după mașini, iar când prinde una… ce?
